Zoulfa Katouh e o autoare canadiană cu rădăcini siriene, în prezent stabilită în Elveția. A absolvit farmacologia. "Cât timp înfloresc lămâii" e romanul ei de debut, tradus în 23 de limbi și nominalizat la Goodreads Choice Awards. La noi a fost tradus la ed. Bookzone și este bestseller.

Zoulfa Katouh avea o întâlnire cu publicul la Cărturești Carusel, pe 12 septembrie, de la ora 18:00, iar înainte de asta a vut amabilitatea de a-mi acorda un interviu pentru revista Ficțiunea.

VIDEO

N: Dragă, Zoulfa, mă bucur să te cunosc. Mi-a plăcut foarte mult cartea ta. Nu ai trăit acele momente, fiind departe de evenimente, se poate spune oare că această carte poate fi și rezultatul așa numitului sentiment de vină a supraviețuitorului?

Z: Da, evident, și acest lucru izvorăște din faptul că am fost privilegiată de soartă, părinții mei au emigrat în Canada, au avut, la rândul lor de înfruntat multe greutăți și obstacole, nu știau cum va arăta viitorul,  iar eu, fiind departe, chiar dacă știam ce se întâmplă acolo (în Siria), da este vina supraviețuitorului, a celui care vede, e la curent cu ce se întâmplă, dar nu poate face nimic să ajute. Și, așa cum spuneai mai devreme, că fiecare dintre noi are de împlinit un destin, acesta a fost al meu. Am știut asta, chiar dacă am ales înainte să studiez Științele, a fost alegerea mea, nu m-a împins familia, chiar iubeam Științele, la fel cum iubeam  scrisul, dar îl priveam mai mult ca un hobby, sunt un om normal care își face un capuccino, se uită la serialele preferate, citește cărți, dar niciodată nu credeam că mă voi dezvolta ca scriitor. Și după această experiența, pot spune că dacă o singură persoană va planta un lămâi, atunci sunt fericită, înseamnă că mesajul meu a fost ascultat. Sunt fericită că am schimbat ceva, că i-am putut deschide mintea.

N: Există și un proverb: Dacă viața nu-ți dă decât lămâi...

Z: Fă-ți o limonadă! Da, exact am făcut.

N: Ai scris o carte. Și ai transmis un mesaj. Unul foarte puternic. Aș dori să îți pun o întrebare mai dificilă. Crezi că acum faci parte din elita scriitorilor? Ești o scriitoare? Ai planuri pentru o nouă carte, nu-i așa?

Z: Da.

N: Acum, după doi ani de la debut, când aburii euforiei de atunci s-au risipit, când ai cunoscut un succes imens, cum te simți acum?

Z: Încă se simte ireal. Dar, în același timp mă simt extrem de modestă și onorată, pentru că este o industrie greu accesibilă, e de înțeles având în vedere că sunt atât de mulți cei care scriu și cu care concurez. E o piață limitată. Au fost clipe dulci amare, cartea am început-o în 2018 și am fost publicată abia în 2022 în SUA și Regatul Unit. Și e uimitor faptul că inițial mă gândeam că Lămâii va fi singura carte pe care o voi scrie, apoi mă temeam știind că editorii vor aștepta o nouă carte și mă întrebam de unde voi avea atâtea idei, dar apoi, pur și simplu s-a întâmplat. Mi-am dat seamă că pot scrie despre multe alte lucruri. Mi s-au deschis foarte multe perspective.

N: Ti-aș propune acum să începem chiar cu construcția cărții, cu geneza ei. Este o carte politică, căci, nu-i așa, e vorba de o revoluție, de un război, e multă durere acolo...e un cuvânt în engleză, provenit din limba germană, schadenfreude, trebuie să-l știi, căci vorbești și germana.

Z: Da, schadenfreude.

N: Oamenii se duc acolo să vadă, dar sunt fericiți că nu sunt ei acolo. Oamenii află lucruri despre o lume incorectă. Este cartea un manifest politic, din acest punct de vedere?

Z: Nu. Nu este. Este o carte despre umanitate. Vorbește despre oameni. Pentru că acesta a fost motivul pentru care se întâmplau toate, problema refugiaților,  a trebuit să explic de ce au fost obligați să plece, suferința lor, oamenii nu știau ce se întâmplă.

N: Dar nu este numai despre asta. E o poveste în interiorul acestor realități. Ai acoperit acele evidențe cu o poveste.

Z: Da, așa este. Am vrut să spun o poveste. Există cărți de istorie care descriu evenimentele așa cum s-au întâmplat, discuții politice, cărți dedicate, non ficțiune, dar povestea e cel mai rapid mod de a ajunge la inimile cititorilor. În același timp, nu am dorit să minimalizez drama prin care trec acei oameni, am explicat-o, am detaliat-o, dar, totodată, am vrut să arăt viața care se întâmplă acolo, am vrut ca cititorii să nu vadă doar drama și durerea prin care trec sirienii, ci mai mult de atât, viața lor de zi cu zi, căci, la fel se întâmplă în Ucraina, oamenii își văd de viață și acesta e spiritul uman, despre asta ar trebui să vorbim toți.

N: Care a fost principalul ingredient care a asigurat succesul cărții, tema aleasă sau tehnica narativă?

Z: Îmi acorzi prea multe merite...Aș spune că această carte face apel la emoția umană.

N: Dacă l-aș ruga pe tipul de acolo să scrie despre emoția umană, ar încerca, s-ar strădui...dar nu ar reuși mare lucru, de aceea am spus de tehnică.

Z: Mă faci să roșesc, nu sunt bună la primit complimente, dar chestia cu tehnica e ceva la care mai trebuie să lucrez. Prima versiune nu a fost una tocmai bună, era siropoasă, textul avea sub 150.000 cuvinte, amestecam timpurile verbale, dar sunt foarte recunoscătoare pentru că m-a făcut persoana care sunt azi, aș zice că a fost nevoie de tehnică, am scris la carte timp de un an, cu cât scriam mai mult, cu atât mă imaginam în rolul Salamei, intram în corpul ei, vedeam ce vede ea și când terminam, mă exorcizam din ea. Mă gândeam mereu la ce făceau personajele.

N: Îl mai vezi pe Kwauf și acum?

Z: A fost un personaj foarte fascinant de creat. Pentru că am scris cartea la prezent și la persoana întâi, ca cititorul să simtă că e și el Salama. Și pentru că ei sunt în pielea ei, nu pot ști mai mult decât știe ea, așa că îmi place foarte mult să intru în fiecare personaj, cum spunem noi, în arabă, "până la os". Nu am putut face asta cu Kwauf, pentru că dacă aș ști mai mult, aș scrie ceva inconștient de care Salama nu ar trebui să știe.

N: Apropo, mi-am notat niște rânduri care m-au impresionat despre Kwauf:

Vocea lui este aidoma apei reci ca gheața cu care ma spal când vin acasă îmbibată de sângele martirilor. E ca o piatra care ma apasa in piept, facandu ma sa ma scufund in pamanatul de sub mine. E grea ca o zi umeda si asurzitoare ca bombele pe care militarii le lanseaza asupra noastra. E materia din care e facut spitalul nostru si sunetul mut pe care il scoate

Costum lui e curat si apretat, dar tot ma deranjeaza dungile rosii de pe umerii lui. Sunt acolo de cand ne am cunoscut, cu toate astea, nici acum nu m am obișnuit cu ele. Nici la ochii lui nu mi place sa ma uit - albastrii ca de gheata. Cu parul acela negru ca inima noptii nu arata a om, dar banuiesc ca asta e si scopul. Arata pe cat de uman poate fi el.

N: E minunat. Kwauf, în arabă, înseamnă frică, așadar, te întreb, dacă acest personaj imaginar este și acum cu tine, într-o lume occidentală, care se presupune a fi sigură?

Z: Întrebarea pentru orice cititor este dacă Kwauf este real, dacă Salama iese din poveste, dacă el e doar o halucinație având în vedere că Salama suferă de PTSD, asta lasă fiecare cititor să-și imagineze singuri răspunsul. Adică, nu știu dacă ar trebui să răspund eu, să pun opiniile mele ca autor în mintea cititorului, dar mi-am luat inspirația din religia mea. Pentru că în credința mea, orice are viață, un copac, cerul, oceanul, așa că m-am gândit la o emoție abstractă, lucruri la care unii s-au gândit de la începuturile lumii, pentru că și abstractul poate fi real. Acest artificiu a fost găselnița prin care l-am făcut real. A fost de fapt, al doilea personaj pe care l-am creat după Salama și cred că toți purtăm cu noi un Kwauf. Chiar și după ce Salama pleacă în Germania, Kwauf rămâne cu ea, dar într-un mod diferit. Nu este același Kwauf pe care l-a cunoscut în Siria.

N: Deci Kwauf e un personaj pozitiv.

Z: Așa aș zice. Da. Kwauf reprezintă indicatorul reacției "flight or fight". El o împinge pe Salama să părăsească țara.

N: Care sunt planurile tale de viitor?

Z: Am de gând să scot o a doua carte care se află în lucru la editorii mei. E diferită de "Cât timp înfloresc lămâii", dar e la fel de emoționantă. Am scris Lămâii ca oamenii să înțeleagă ce se întâmplă (în Siria) și de asemenea ca o terapie pentru mine. Așa cum ai spus tu de vina supraviețuitorului, am vrut să fac ceva în sensul ăsta.

În ceea ce privește cea de-a doua carte, n-aș vrea să dezvălui nume sau titlul, pentru că sunt relevante pentru poveste. Este ceva ce nu s-a mai făcut, nu am mai văzut nici în filme, ori literatură, e ceva care aș fi vrut să am când aveam 14 ani. Dar acestea fiind spuse, pe cât de emoționantă este cartea și aproape de inima mea, nu vreau să scriu doar despre traume și nedreptate socială toată viața.

N: Am înțeles din interviul cu Saaba că ai în proiect și ceva legat de Dark Academia?

Z: Da, așa este. Am în minte un posibil roman pe genul dark academia, ca scriitor înțelegi și tu ce înseamnă să îți vină o idee și să vrei să o dezvolți, dar nu reușești tot timpul. Acest gen e pentru oameni foarte inteligenți și încerc să îmi antrenez mintea pentru asta.

N: Știi că există și varianta Light Academia. Adică în loc de Dorian Gray, poți alege Alice in wonderland.

Z: E una din cărțile mele preferate. Aș dori să incorporez idea într-una din poveștile mele.

N: Am urmat sugestia ta și am văzut filmul de animație "Castle in the sky". Minunat.  Când cei doi prieteni erau pe acoperiș...a fost o inspirație..

Z: Da, aceea era scena din care m-am inspirat pentru Salama și Kenan.

N: Cum ți s-a schimbat viața în ultimii doi ani?

Z: Foarte mult. La 180 de grade. Pe lângă faptul că atât de mulți cititori m-au cunoscut, of, Doamne, chiar nu mai știu la ce mă gândeam înainte, acum mă gândesc la ce voi face în perioada următoare.

N: Simți vreo presiune?

Z: Da. Un pic, unii îmi spun să nu bag în seamă cronicile negative, dar nu mă deranjează pentru că fiecare are dreptul la propria opinie, dar când am văzut ce succes are cartea mea, am început să simt o presiune mare, căci nu aș vrea să dezamăgesc cu a doua carte.

N: Cea de-a doua carte nu va fi despre Siria.

Z: Ba da. Va fi. Aș putea zice că Salama a pățit-o mai rău, dar personajul principal se apropie destul de mult de experiența ei. Cartea e despre islamofobie, crime motivate de ură, dar există și speranță, asta veți găsi mereu în cărțile mele.

N: E scrisă tot la persoana întâi?

Z: Da. Tot la persoana întâi. Are și ea elemente magice care mi s-a părut minunat să le folosesc. Vedeam scenele în minte ca pe un film de animație. A fost una dintre părțile preferate pe care le-am scris.

N: În lumea occidentală, cititorii aleg cărți mai pragmatice și mai puțin poveștile cu încărcătură fantastică. Dar povestea ta, în ciuda faptului că prezintă realități dureroase, are o latură magică, cum se întâmplă în Castle in the sky.

Z: Exact. Și în filmul Castle in the sky există suferință, dar în esență e dominat de elementul magic.

N: Mai am câteva întrebări. Aveai 16 ani pe vremea Revoluției și înțeleg că erai nedumerită de ce oamenii din Europa nu știau prea multe despre Siria. Astfel că ai simțit că niciodată nu e prea târziu să transmiți acest mesaj.

Z: Așa este.

N: Asta pentru că scriitura ta e universală și nelimitată temporal.

Z: Înainte să spui asta, am întâlnit cititorii din varii medii sociale, cititori din Ucraina și îmi spuneau că exact asta se întâmplă acum la ei, am întâlnit într-un talkshow o doctoriță din Siria care lucra ca voluntar și mi-a povestit realitățile din spitalele din Siria. Mi-a mulțumit că am scris despre acest lucru, pentru că ea nu ar fi fost niciodată în stare să o facă. Astfel, cartea dărâmă barierele dintre țări sau lingvistice.

N: Crezi că Divinitatea te-a folosit ca mesager pentru a da glas acestei povești?

Z: Da, cred în destin, cred că noi facem alegerile, și ele nu sunt întâmplătoare. Așa că, da, cred cu adevărat că mi-a fost destinat să scriu această carte.

N: Este cartea Cât timp înfloresc lămâii, mai mult decât o carte pentru tineri? Pentru că eu am o fată în vârstă de 15 ani și nu știu dacă e doar potrivită pentru această vârstă. Cartea e universală, este pentru toată lumea.

Z: A fost o surpriză pentru mine deoarece am scris cartea inițial pentru tineri. Pentru că acum școlile sunt foarte diferite, de exemplu, în Germania sunt mult mai mulți refugiați sirieni în clasă. Și dacă e cineva pe care nu-l cunoști și vezi la știri lucruri deformate, toate acestea creează probleme în societate. Apoi cartea a devenit un gen nu doar pentru tineri, de exemplu, a venit cineva să îi semnez un autograf pentru bunica. A fost atât de emoționant.

N: Ți-a spus cineva vreodată că este o carte scrisă de o femeie? Adică dacă se simte acest lucru din scriitură?

Z: Nimeni nu mi-a spus acest lucru, dar nu m-ar deranja.

N: Pentru că nu se simte. Vocile. În unele cărți se simte acest lucru, dar nu voi da exemple.

Z: Sigur, înțeleg.

N: Crezi că prin cărțile tale poți schimba percepția occidentală și înțelegerea asupra lumii musulmane?

Z: Da. Tocmai ce vorbeam cu o prietenă, că eu scriu ca să demonstrez lucruri. E ca o responsabilitate, uneori e prea mult, pentru că uneori simt că nu pot fi eu însămi, că nu sunt stereotipul unei femei musulmane din Orientul Mijlociu, pentru că acest lucru este o ideologie negativă și  dăunătoare. Iar acest lucru, de a demonstra asta, mă depășește. Devine obositor, pentru că, până la urmă, asta sunt. Este datoria mea să trag semnale de alarmă ca în viitor, ceilalți autori să nu mai fie nevoiți să o facă. Asta e crucea pe care trebuie să o port. Dar sper ca într-o zi să ajung într-un punct în care să scriu o comedie romantică unde nu există nedreptate socială sau stereotipuri. Să fie doar distractiv. E foarte terapeutic să scrii despre iubire. Sunt la fel de importante ca textele despre nedreptate socială. Căci atunci când cauți să mergi doar într-o direcție, te limitezi.

N: Mulțumesc foarte mult.

Z: Eu vă mulțumesc.