Te trezești în patul tău, în apartamentul tău, ca în orice altă dimineață. Te îmbraci, mănânci, te speli, te pregătești pentru serviciu. Dimineața următoare repeți. Când ajungi acasă te arunci în pat și o iei de la capăt. Ciclul nesfârșit. În fiecare dimineață simți că ești mai puțin uman ca în ziua precedentă. Weekendurile ți le petreci în fața televizorului, autointoxicâdu-ți mintea vizionând știrile sau poate un serial de prost-gust. Apoi adormi. În unele nopți nu poți dormi. Iei pastile. Nu adormi. Se spune că dacă numeri oi vei adormi. Nu a funcționat niciodată. Se spune că dacă clipești repede timp de un minut vei adormi. Pe tine te ustură ochii. Așa că lași fierul de călcat să-ți cadă peste frunte. Atunci adormi.

Nu te-ai putea plânge vreodată de felul în care trăiești. Unii nu au un acoperiș deasupra capului, tu ai. Unii nu au unde să lucreze, tu ai. Unii nu au hrană, apă, lumină, electricitate. Tu ai. Ai totul. Oare chiar ai totul? “Fii fericit cu viața pe care o ai!" spun ei. “Nu ți-a lipsit niciodată nimic!" spun ei. “Nu ai putea trăi mai bine de atât!" spun ei. Apoi lași fierul de călcat să-ți cadă peste frunte, știind prea bine că iarăși o să zbiere șeful la tine pentru că nu ești îndeajuns de prezentabil pentru compania lui respectabilă.

Dar ce este respectabil într-un labirint de pereți văruiți, în care sunt aruncați pretutindeni doar copaci tăiați și subțiați? Unde colegul de alături varsă cafea fierbinte pe tine și apoi îți ordonă să îți ceri scuze. Însă de la un timp nu te mai deranjează. Nici irascibilul șef, nici colegul împiedicat, nici câinele în călduri al vecinei de sus, nici nebunul de la volan care are impresia că sunetul unei țevi de eșapament defecte îl va face atractiv și nici monotonia. Griul proeminent. Începi să-ți dorești ca nimic să nu se schimbe. Dar între gălăgia sacră și orele de somn știi că nu mai trăiești. Sau încă trăiești? N-ai crede. Nici eu n-aș crede.

Ești mulțumit de ceea ce ai ajuns? Ești mulțumit de viața pe care o duci? Așa pare. Dar eu nu sunt mulțumit de umila ta existență. A nimănui de fapt. Ai gândit prea destul pentru noaptea asta. Lasă fierul de călcat să te suprime.

Te-ai trezit. Nu mai ești în patul tău, în apartamentul tău. Ce se întâmplă prima dată? Apare panica. Miroase a migdale. Arse. În mod surprinzător e liniște. Atât de liniște, încât simți că îți pierzi mințile, dacă nu cumva ți le-ai pierdut până acum. Și n-a trecut nici măcar un minut. Încerci să te ridici, să zbieri, să fugi, să te întorci de unde ai venit. Acolo unde nu te vei mai întoarce vreodată.

Simți cum și ultima fărâmă de raționalitate te părăsește. Se scurge din tine, ca și când ți-ar fi fost înjunghiat craniul. Ești într-un pat de spital. De ce nu te poți ridica? Ridică-te! Asta nu e paralizie în somn. Ridică-te!

Ușa se deschide încet. Ce ușă? De când este ușa aia acolo? Vezi halatul alb al unui medic. Are părul întunecat și buclat. Prea întunecat și prea buclat. Ochii lui sunt albaștri. Un albastru prea deschis. Te privesc cu prea multă milă.

— Vă simțiți mai bine? te întreabă cu o voce prea blândă. Încerci să vorbești și atunci îți dai seama că ai gura lipită cu bandă scotch, groasă.

— Lasă-mă să te ajut.

Îți scoate banda. Durerea este insuportabilă. Libertatea corzilor vocale te face să înnebunești. Urli cum n-ai mai urlat în întreaga ta viață. N-ai mai avut de ce să urli până acum.

— Se pare că nu ești pregătit încă. Nu te impacienta. Sper să te gândești mai bine data viitoare înainte să țipi.

Simți cum îți arde coapsa stângă. De parcă sângele ți-a fost încălzit la temperatura de topire a Wolframului. Ce este Wolframul? Care este temperatura lui de topire? De unde știm că Wolframul este un “el" și nu o “ea"?

Te trezești din nou. În aceleași circumstanțe. Scotchul e iar pe gură, iar acum îți înconjoară întregul cap. Ușa se deschide din nou. Este același medic ca mai devreme. Mai devreme? N-au trecut ani de atunci?

— Hai s-o luăm de la capăt. Te simți mai bine?

Vorbea domol. De parcă ar fi fost o bunicuță care bine să-și îmbuneze nepoțelul cu toate comorile lumii. Medicul chicoti.

— Vai, scuză-mă!

Continuă să chicotească în timp ce îți îndepărtă banda. Simți de parcă ți-a fost îndepărtată toată epiderma de pe cap.

— Deci?

Nu vrei să vorbești cu el. Oare nu el ți-a pus coapsa pe foc? Nu el te-a adus aici? Continuă să te privească cu ochii aceia blajini. Bunătatea lui este oricum altcumva decât bună.

— Ah, ești unul din aceia ușor afectați. Înțeleg. Nu cred că știi cum ai ajuns aici. Doar erai în comă! Află că eu însumi te-am salvat și nimeni nu-mi poate spune dacă eforturile mele au meritat. Nimeni în afară de tine.

Și totuși de ce nu-i dai o șansă? Te-a salvat. Spune că te-a salvat.

— Sunt bine, da, mulțumesc.

N-ar fi trebuit să vorbești.

— Așa mai merge.

Medicul zâmbea călduros. Prea călduros. Canicular.

— Te las să te mai odihnești. Când te trezești poți trage de acel clopoțel, în cazul în care îți este foame.

Închide încet ușa, exact așa cum făcuse când a intrat. Nu poți adormi. De ce îți este frică? Ești într-un spital. Faci parte din clasa de mijloc a societății consumeriste și ai prostul (sau bunul) obicei de a-ți zdrobi craniul cu un fier de călcat pentru a te scăpa de gânduri. Aveai să ajungi și aici într-o zi. Mirosul de migdale persistă. Ori vine pe sub ușă, ori prin gura de aerisire. Gura de aerisire? Ignoră asta. Ignori. Ce e de făcut acum? Ai scăpat de problemele impuse de spital. Ba nu, n-ai scăpat. Facturile de spitalizare vor veni în curând. Îți vei pierde apartamentul. Riști să îți pierzi slujba. Nu te mai gândi la asta. E suficient că a plecat medicul. Te-a lăsat să te odihnești. Odihnește-te.

Nu ții minte dacă ai dormit sau nu. Știi că acum tragi de clopoțel. Aștepți puțin. Aștepți mai mult. Oare chiar aștepți așa mult sau doar încerci să îți formezi o părere proastă despre spital ? Apare o asistentă. Deschide ușa încetișor, întocmai cum o face medicul. Îți lasă o tavă pe noptieră. Ce noptieră? Nu rostește niciun cuvânt. Dă să se retragă.

— Cine este cel care m-a salvat? Medicul...

Asistenta tresare. Vorbește, fără a scoate un sunet. Oare nu ești tu surd? Însă îți vede mina dezaprobatoare și tresare din nou.

— D-doctorul ------ .

Ieși rapid pe ușă. Avea vocea prea groasă. Ce zici, mă? Avea vocea frumoasă? Prea frumoasă? Greșești și te iei după mine, acordând spitalului o șansă? Nu te poți gândi prea mult la asta. Ce păcat că nu ai niciun fier de călcat prin preajmă. Te preocupă mâncarea. Nu este prea rea. Carnea ar fi trebuit fiartă mai bine. Legumele ar fi trebuit curățate de gândaci. Sau poate aburite pentru a omorî paraziții. Totuși, sunt numai proteine în plus. Senzația de ființe mișcătoare în gură nu te satisface. În rest, nu ai de ce să te plângi. Poftă mare!

Oare să tragi clopoțelul din nou pentru a-ți fi luată tava? Când ai terminat de mâncat? A, nu va trebui să suni la clopoțel. Va vedea că ai terminat prin camerele de luat vederi. Camere de luat vederi? Și cineva bate ușor în ușă. Se deschide. Este medicul.

— Vă bucurați de masă? Așa sper. Se pare că vi s-a îmbunătățit cu mult condiția de când ați ajuns aici. Sunteți pe mâini bune. Astăzi va trebui să vă facem niște analize. Nu vă îngrijorați. Le vom face numaidecât. M-aș bucura însă dacă ați încerca să vă recăpătați abilitatea de a vorbi, și nu doar în prezența amărâtelor mele de colege.

Ieși din nou. Doctorul ------ ... Oare avea și alt nume? Parcă-i lipsește ceva... Ușa se deschide din nou.

— Era să uit!

Luă tava și în locul ei puse pe noptieră o icoană.

— În scopul salvării voastre ne-a fost Domnul alături.

Își făcu semnul Sfintei Cruci, cam neîndemânatic, ce-i drept. După aceea părăsi camera, din nou.

Medicul este un credincios. Un om de încredere. Începi să te simți copleșit de regret. Te-ai îndoit de el, de tot spitalul. Au fost oameni, oameni adevărați, cei care te-au salvat, care te-au smuls din ghearele ascuțite ale morții. Iar tu îi răsplătești punând sub semnul întrebării intențiile lor. Îți dorești ca fierul de călcat să se afle deasupra capului tău. N-ai mai gândit atât de mult vreme îndelungată.

Încerci să adormi pentru prima dată în multe zile. Dar nu tocmai ai dormit? Și fix când ești pe punctul de a dispărea în lumea frumoasă, imaterială, a visului, apare medicul purtând același halat alb. Împinge un scaun cu rotile. Te ajută să te ridici, apoi te așază comod. Mâinile îi miros a migdale. Te conduce agale prin coridoarele imaculate ale spitalului. Toate ușile par la fel. Toți pereții sunt de un alb orbitor. Deodată albul dispare. Îi ia locul bezna. Negura. Apoi simți cum îți arde brațul, sub atingerea mâinilor fine ale medicului.

Ești într-o sală de operații. Singurul lucru modern este patul pe care stai. În rest, totul pare a fi aparținând unui stimabil medic din secolul al XIX-lea. Ai călătorit în timp? Ce s-a întâmplat cu medicul? Privești înfiorat în jurul tău. Pe o masă stă pleoștită o inimă. O inimă de om. Îi puteai simți bătăile. Constante, precum acele ceasornicului. Tic-tac, tic-tac! Apoi arunci o privire asupra propriului tău corp. Îți puteai vedea coastele placate de carne, din care șiroiau sânge. Acolo unde își era înainte inima a rămas un dispozitiv. Un generator, presupui, pentru că nu ai fost niciodată atent la lecțiile de fizică. Acum simți durerea. Te cuprinde o febră arzătoare. Nu mai poți gândi. Zbieri. Zbieri mai mult. Urli. Strigi. Țipi. Tot focul Iadului a fost aruncat asupra ta. Lacrimile ți-au inundat ochii. O siluetă albă, strălucitoare, se apleacă deasupra ta. O nălucă. Un înger. Îți pierzi conștiința.

Ești în patul tău. Patul de spital. De când ești aici? De ce ești aici? Îți aduci aminte de ceea ce s-a întâmplat. Îți pipăi pieptul panicat. Nu simți nimic anormal. Doar lipsa bătăilor inimii, înlocuite de un bâzâit suav. Medicul. El. Te privea din dreptul ușii. Tresari.

— În sfârșit, te-ai trezit! Ce griji mi-am -

Ca trăsnite te ridici în picioare, sărind din pat.

— Tu, tu mi-ai, tu ai fost, tu!

Emoțiile te cuprind. Îi zdrobești țeasta medicului cu pumnii. Continui să dai. Să-l distrugi. Îi rupi un braț. Îi rupi un picior. Cadavrul doctorului sta întins la picioarele tale, într-o baltă de sânge. Abia mai poți respira. Te lupți pentru aer. Aceeași febră te cuprinde.

Ușa se deschide. Încet. Intră medicul, ștergându-și o lacrimă din colțul ochiului cu o batistă roșiatică.

— Vai, n-am crezut, după tot ce am făcut pentru tine, că tu m-ai fi...Te-ai fi debarasat de mine așa!

Părea atât de mâhnit.

Dar nu accept așa ceva. Este lipsit de decență!

Cadavrul nu mai este la picioarele tale. Podeaua este curată lună. Mâinile îți tremură. Te repezești la gâtul medicului. Îl strângi cu putere. Îl trântești pe jos. Sângele i se prelinge pe ceafă. Puterile te părăsesc și te prăbușești lângă medic.

Ești într-un scaun cu rotile. Pretutindeni întuneric. Nu te poți ridica.

— Nicio grijă, lumina va reveni în curând. Vom ajunge la sala pentru analize până atunci.

Nu mai poți gândi. Uiți cum era să trăiești în lumea aceea monotonă. Tot ceea ce cunoști acum este spitalul. Spitalul și medicul. Ajungeți și în sala pentru analize. Luminile se aprind din nou. Medicul este rapid și deja ți-a așezat mâna. Atingerile sunt tandre. Înfigerea acului nu este. Îți vezi licoarea stacojie cum curge prin tubul transparent. Medicul rânjește. Îți reamintești. Îți simți capul greu, ca și când ar fi fost umplut cu plumb. Chiar este umplut cu plumb. Plumb? Ce este plumbul? De ce are sângele gust de metal? Plumbul este un metal? De unde știi ce gust are sângele?

— Am terminat aici.

Doctorul privește sticluța cu sânge. Sticluța. Sala de operații. Și dacă n-a fost cumva doar un coșmar? Un vis? Dacă sângele îți iese așa din trup, oare inima nu-ți este încă la loc? Ce este inima?

— S-a întâmplat ceva?

Ochii miloși te măsoară din cap până în picioare. Nu mai știi ce să crezi și ce să nu să crezi. Eu cred că ar cam fi timpul să afli ce se întâmplă cu adevărat. Nu? Nu vrei? Nu încă? Este alegerea ta. Nu te voi mai sfătui mult.

— Sunt bine.

Zâmbești pentru prima oară în multe zile. Sau săptămâni. Sau luni. Sau ani. Doctorul îți zâmbește și el. Îi strălucesc ochii.

— Ar cam fi timpul să ne întoarcem. Trebuie să te odihnești.

Ești înapoi în pat. Începe să ți se pară comod. Patul, camera, spitalul, medicul. N-ai vrea să te întorci la vechea ta viață pentru nimic în lume. Apoi brațul îți arde.

Te afli încă odată în sala de operații. Inima ți-a rămas pe masă. Generatorul este tot acolo. Însă gaura s-a mărit. Stomacul îți stă așezat pe o altă masă. În locul lui, cavitatea abdominală este umplută cu o rețea complexă de țevi metalice. Și încă ceva. O altă masă. Plămânii. Plămânii tăi. Îngerul. Nu poți urla. Ești anesteziat. Oare chiar ești anesteziat? Îngerul umbla cu niște sticluțe, pline cu tot felul de substanțe, care mai de care. Se întoarce spre tine. Îți atinge ușor fruntea, apoi te găsești iarăși în patul tău.

De câte ori se va mai întâmpla asta? Nu cumva sunt doar niște nenorocite de coșmaruri? Oare n-ar fi timpul să-l confrunți pe medic? Nu te poți ridica. Îți simți corpul greu. Pe noptieră ai un pahar cu apă și o aspirină. Oare chiar este o aspirină? Mă rog, ar trebui s-o iei. O iei. Ar mai trebui să ai încredere în medic? Apoi observi niște foi pe un birou. Niște acte ceva. Cu mari eforturi, te ridici din pat. Te duci la birou. Te uiți prin documente. Te cuprinde febra. Documentele sunt fotografii cu tine. Din vechiul cămin. De la serviciu. Din accidentul rutier. Ce accident rutier? Din patul spitalului. Din sala de operații. Creierul tău pe o masă. Ți-a fost înlocuit cu o rețea de cabluri și fire ce scânteiau. Nu leșini. Cu oroare continui să te uiți prin poze. Vezi toate scenele din sala de operații. Inima, stomacul, plămânii, creierul. Sala de analize și sala de operații. Medicul, Îngerul. Cine este medicul? Cine este Îngerul?

Ușa se deschide pentru ultima oară. Îți stă inima în piept. Care inimă ? Medicul te vede cu documentele în mână. În ochii lui blajini se citește spaima. Se prăbușește în genunchi, tânguind.

Oare aici se termină? Ce să se termine? Cum se va termina? Când se va termina? Când se va ridica medicul? Când o să te omoare pentru că i-ai descoperit secretul? Chiar te-ar omorî pur și simplu? Dar tu ești primul care începe să vorbească. Ridici vina asupra lui.

— De ce... mi-ai făcut... asta?

Cu ochii ațintiți la podea, medicul abia mai putea forma câte o frază coerentă. Printre lacrimi, îi distingi însă vorbele.

— Tot timpul ăsta... n-am vrut... decât să... să îți dau... viață. Să te salvez... de ei... de muritori. Am cutreierat...veacuri întregi... Pământul... pământul ăsta... ca să... să te găsesc. Te-am văzut. Te-am analizat. Am trăit alături de tine. Te-am ales. Pe tine. Doar pe tine. Dintre toți oamenii. Mi-am dedicat eternitatea să poți trăi cu mine. Te-aș fi putut iubi, ba poate chiar te-am iubit așa cum numai noi o putem face.

Ți se încețoșează mintea. Îngerul, sau ce o fi el, a încercat să te facă să îți depășești condiția. Să trăiești într-o minciună frumoasă alături de el. Ce salvare mai e și asta? Acum crezi numai în ceea ce îți spun eu. Cine sunt eu? Conștiința ta. Am fost separați. Îngerul ne-a separat. Nu lăsa geniul să-ți piară în mâinile lui pătate de păcat. Pedepsește-l. Nu-l poți omorî. Nu-l omorî. Pedepsește-l!

— M-ai iubit pesemne prea mult. M-ai furat umanitatea, doctore.

Știi că acum nu poți muri. Ești sortit aceluiași destin. Ești sortit nemuririi. Sigur? Există totuși o diferență între tine și medic. Nemurirea ta depinde de niște dispozitive electrice. Dispozitive inventate de el. Nemurirea ta depinde de ceva ce are Îngerul. Dispozitivele au un buton de oprire. De ce? De unde știu asta? De unde știi asta? De unde știm asta? Moartea ta se află în buzunarul stâng al halatului alb.

Doctorul încă se văicărea senil. Nu s-a ridicat. Pentru o fracțiune de secundă îți dorești să-l cuprinzi cu brațele și să-ți accepți viața nesfârșită alături de el. Nu, nu cât sunt eu aici. Mi-a fost de ajuns. Te repezești cu ultimele puteri la medic. Mina îi e înfiorătoare. Inima de pe masa laboratorului se sfâșie în două, stomacul se digeră singur, iar plămânii se contractă. Nu ai timp pentru asta. Nu-ți pasă. Încă mă înțelegi, da? Uite telecomanda. Îți auzi numele strigat. Pentru o ultimă dată? Durerea îi aparține acum medicului. Doctorului. Îngerului. I-ai zdrobit inima cu fierul de călcat. I-ai ars sufletul. Febra. Wolframul este un metal argintiu care se topește la temperatura de 3422 de grade Celsius. Apeși butonul. S-a terminat. Nu mai încerca, ești mort de-a binelea. Acum doctorul va veni după mine. L-am condamnat la singurătatea veșnică. Veșnicia în singurătate. Probabil îți va păstra inima fragmentată într-un borcan cu formaldehidă. Sau poate că nu. Mai contează? Deja îmi devine totul negru. Un negru foarte clar. În final, se pare că măcar unul dintre nemuritori izbuti să moară, iar celălalt moare și el, într-un colț de purgatoriu etern.