Cel mai recent film al lui Luc Besson, DogMan (2023), te face să exclami precum Marchizul de Sade: "Iar după toate acestea, să mai pricepi ceva din om!" (Sade, Cele 120 de zile ale Sodomei, A cincea zi) Copilăria lui Douglas (Caleb Landry Jones) e un coșmar: tatăl său abuziv, Mike (Clemens Schick) antrenează câini de luptă, și întrucât băiatul își manifestă afecțiunea față de animalele captive, este închis împreună cu acestea. Fratele lui Douglas, Richie (Alexander Settineri), un monstru la fel de smintit ca și tatăl său, poartă cruce la gât și se roagă pentru salvarea rătăcitului Douglas, ba chiar îi și decorează cușca, acoperind grilajul cu un cearșaf pe care scrie IN THE NAME OF GOD. Băiatul citește substantivele invers și într-o clipă de clarviziune își citește soarta. Fanatismul patologic, articulat exemplar de Besson, este sintetizat de Gianni Vattimo în dialogul său cu Italo Mancini (Rațiunea împotriva sacrului) astfel: "călăii acelui Dumnezeu în furcă în lagărul de concentrare purtau lozinca Gott mit uns, «Dumnezeu e cu noi», scrisă pe centiroane." Nemaiputând suporta o viață confiscată de violență și demență, mama băieților (Iris Bry) își abandonează familia. Douglas dovedește o reziliență neobișnuită, făcându-și educația cu revistele găsite în magazia din apropiere. Între câini și băiat se stabilește o legătură foarte puternică, iar Douglas reușește să-i dreseze cu succes. Într-un acces de furie, tatăl său îl împușcă, dar Douglas pune în aplicare un SOS extrem de ingenios, reușind să alerteze poliția. Tot haosul familiei Munrow e deconspirat, Douglas este salvat, dar din cauza ricoșării glonțului în coloana vertebrală, este condamnat pe viață la paralizia membrelor inferioare. Crescând la casa de copii, Douglas devine un cititor avid și, îndrăgostindu-se de profesoara de teatru, Salma (Grace Palma), descoperă libertatea acestei lumi de vis în care se poate exprima deplin. După plecarea Salmei, Douglas studiază biologia și ajunge să lucreze ca administrator al unui adăpost de câini. Atunci când statul refuză să mai finanțeze adăpostul, Iar Douglas e silit să părăsească sediul, Douglas își demonstrează din nou uriașa capacitate de adaptare, pornind în lume împreună cu ceata de animale, și o intuiție supraomenească îl ajută să găsească un stabiliment abandonat. Întrucât picioarele în proteze și scaunul cu rotile îl descalifică pentru orice loc de muncă, Douglas face o ultimă încercare, încercându-și norocul la un club de cabaret. CV-ul existențial al supraviețuitorului Douglas conține un element care îi schimbă propriu-zis destinul: "Dacă poți juca Shakespeare, poți juca orice." Depunând un efort suprafiresc de a rămâne în picioare preț de-o melodie, Douglas obține jobul și în fiecare vineri noaptea, întruchipează mari dive de odinioară, precum Edith Piaf, Marlene Dietrich și Marilyn Monroe. Douglas își reinventează și totodată își dispersează prin teatru și muzică identitatea traumatică.

Între timp, apelând la fidelii săi companioni, Douglas devine un soi de justițiar interlop, ocupându-se de pedepsirea infractorilor de cartier care-i șantajează pe cei buni. Deși simpatizat și susținut din toată inima de către colegii săi, mai exact de picantele drag queens, Douglas este nevoit să obțină surse suplimentare de venit prin metode ilegale. Din cauza cercetărilor unui agent de asigurări (Cristopher Denham) perspicace și venal, Douglas ajunge într-o situație-limită ce culminează cu încarcerarea sa. Aflăm povestea lui Douglas printr-o serie de flashbackuri ocazionate de dialogurile cu Evelyn (Jojo T. Gibbs), psihiatra care se ocupă de cazul său.

Întrebarea fierbinte lansată de DogMan este următoarea: Ce acțiune mai este validă atunci când nebunia și crima sunt indiscernabile? În cheie freudiană, este "Eul normal (...) o ficțiune ideală, așa cum este normalitatea în general?" (Freud, Analiza cu final și analiză nesfârșită, V) Cum te poți sustrage unui mecanism de perpetuare a răului și a crimei? Poate fi acceptată lozinca "e vinovat mediul", intens dezbătută de către Dostoievski în jurnalele sale? Sau putem considera că doctrina mediului este negația creștinismului care îl face pe om responsabil, recunoscându-i libertatea? (Dostoievski, Jurnal de scriitor ‒ 1873, III)

Condiția imposibilă lui Douglas evocă elocvent observația lui Michel Foucault din Cursul din 15 ianuarie 1975: "...în termenii Codului penal din 1810, în termenii acestui faimos articol 64, potrivit căruia nu există crimă sau delict dacă individul se află în stare de demență în momentul actului respectiv, expertiza trebuie să permită, sau ar trebui în orice caz să permită, operarea unei separări: despărțirea dihotomică dintre maladie și responsabilitate, dintre cauzalitate patologică și libertatea subiectului juridic, dintre terapeutică și sancțiune, dintre medicină și penalitate, dintre spital și închisoare. Se impune să alegem, pentru că nebunia anulează crima, nebunia nu poate fi mediul crimei, după cum nici crima nu poate fi, în ea însăși, un act înrădăcinat în nebunie. Este principiul ușii turnante: când intră în scenă patologia, potrivit legii, criminalitatea trebuie să dispară. În cazul nebuniei, instituția medicală trebuie să înlocuiască instituția judiciară. Justiția nu-l poate reține pe nebun, sau mai degrabă nebunia [recte: justiția] trebuie să se desisteze de acest caz în momentul în care îl recunoaște ca atare: este principiul neînceperii urmăririi în sensul juridic al termenului." (Foucault, Anormalii, 41-42) Luc Besson nu ne livrează un răspuns univoc la toate aceste dileme ramificate, garantându-ne astfel libertatea de a medita la ce înseamnă să fii om și să trăiești printre fiare din altă specie sau chiar din propria ta specie.