Experiența feminină a războiului este trăită în două feluri: indirect, prin suferința pe care o resimte cea al cărei soț, tată, frate ori prieten pleacă pe front, cu spectrul unei improbabile reîntoarceri și cea directă, prin participarea, chiar și în marginea liniei de front ceea ce produce o conflagrație. O astfel de ipostază este cunoscută cititorului român, încă de la începutul secolului al XX-lea, în scrieri precum "Balaurul" de Hortensia Papadat-Bengescu, care își găsește sursa documentară în luptele din Primul Război Mondial. O cunoscută carte contemporană, Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Alexeevici, deținătoare a Premiului Nobel, este un act documentar despre prezența femeilor pe front și traumele pe care acestea le trăiesc. O narațiune care atinge, prin intermediul voluntariatul în spital, traumele războiului, este și cea a Arabellei Yarka. Jurnalul ei, publicat în 1937, conține, pe lângă intimitatea expusă cu un firesc încântător, elemente importante pentru reconstituirea unui context cultural și politic necesar pentru înțelegerea situației globale generate de război. Autoetnografia pe care o practică este și cea care conferă autenticitate textului său.

A fost publicat în două ediții:  Arabella Yarka, De pe o zi pe alta. Carnet intim 1913-1918. Traducere de Denisa Toma. Prefață de Mihai Dim. Sturdza. București. Compania [figuri & clipe], 2010 și  Arabella Yarka, Jurnal intim. Traducere de Liliana Sofia Sitaș. București. Orizonturi, 2018, ambele în traducere din limba franceză (jurnalul fiind scris în perioada 1913-1018) și descriind experiențele din Primul Război Mondial.

"Sentimentalismul absurd"  al autoarei filtrează primele momente ale tinereții, căsătoria cu inconstantul Carol Davila, fiul dramaturgului Alexandru Davila și nepotul medicului Carol Davila, cu accent pe observațiile originii sale pe jumătate austriece și integrării în peisajul cultural românesc. Visul pe care momentul de dinaintea războiului îl face să fie aproape palpabil, acela de a acea un castel construit în preajma unui stejar își găsește contrapunctic un altul, în timp de război, acela de a merge pe câmpul de luptă. Cel din urmă i se îndeplinește, dar într-o descriere romanțioasă, care se curmă în momentul în care învață să îngrijească răniți, devenind infirmieră la Spitalul Regina Maria din Onești.

"Simplitatea tihnită" pe care și-a dorește se curmă, prin inevitabilul războiului și concentrarea lui Carol pe front. Viteza evenimentelor care se succed amețitor șterge orice urmă de regret, ceea ce rămâne fiind doar ipostaza unei vindecări de traumă prin autoanaliză: "Mi se pare că mania autoanalizei așa defăimată, cum e ea nu este un pur egoism, ci mai degrabă o tendință secretă, o aspirație surdă la desăvârșire. În orice caz, ea îl ajută pe cel care o practică să-și mențină echilibrul moral (cel puțin așa îmi închipui eu). Ochii mei larg deschiși asupra grozăviilor războiului, asupra nenorocirilor de nedescris pe care le aduce sunt și mai avizi de frumusețe. Consum din plin cu toate suferințele: acolo unde pot în măsura limitată a posibilităților mele, ajut din toată inima, chiar dacă mărunt și deplâng faptul că aceste posibilități mai bine zis, aceste capacități, sunt atât de reduse încât eu nu mai sunt bună de nimic. Dar asta nu mă împiedică să exist, să am o mie de dorințe, de entuziasmul și necazuri personale, pe care nu le pot înăbuși. (257)

Viața interioară nu este înăbușită de suferințele trăite chiar și prin intermediul pacienților, căci gândurile continuă să funcționeze ca supape ale vieții. "Grozăviilor războiului" li se opune setea de frumusețe, dorința ca umanitatea să triumfe, suferințele să se curme în numele unei căutări a desăvârșirii. În vârtejul ucigaș al conflagrației rămâne totuși un gând care nu lasă loc disperării sinucigașe, acela al faptului că "există". Această luptă cu sine aduce un început al vindecării de traumă, prin conștientizarea faptului că ființa umană are un loc al său pe lume și aspiră, prin autoanaliză, spre plenitudine.

Metafora cheie a jurnalului este "cortina roșu închis", cu trimitere la sângerosul eveniment global, căci anunțul care încheie o etapă, aceea a unei tinereți în vremuri de pace, conține, în același timp, ingredientele coșmarului și iureșul unei lumi care își pierduse frâiele: "Europa e în război". Fundalul pe care se brodează trăirile personale este reconstituit din istoria pe care o trăiește pe viu. Neutralitatea pentru care militează regele Carol care făcuse din țară "un mic regat liber și vesel la porțile Orientului", moartea micului Mircea și suferința reginei Maria, moartea regelui, toate sunt momente presărate printre voiajele de la București, la Constanța, Sinaia, Râșnov, Onești, Techirghiol, momente ale tinerei femei care nu se regăsește într-o căsătorie în care se simte singură.

Trauma războiului este trăită intens, mărturisiri precum aceasta ce urmează scoțând la iveală o teamă profundă nu de moarte, ci de infirmitate, de incompletitudine: "nu moartea m-a înspăimântat, ci durerea și teama de a nu rămâne infirmă". Cu fiecare pacient la operația căruia asistă se produce o transformare sub imperiul suferinței și morții: trăirile ce năvăleau în viața intimă devin acum momente de imunizare în fața războiului. Un jurnal pătrunzător, care definește un spațiu și un timp din marea istorie a lumii. O devenire a unei tinere care suprapune traumei colective a războiului propria trăire.