M.R.: Așa ceva n-o să mai fie la noi în oraș. Nici n-a mai fost, nici n-o să fie. Am mai auzit eu că la alții, am văzut și pe la tv. Dar, ce-a fost la noi mi se pare mai grozav decât ce-am văzut pe Discovery.
Rep.: O să reluăm și o să vă rog să nu mai rostiți numele altor posturi. Pentru că n-o să putem difuza acele părți din interviu și e păcat. Nici alte nume de societăți sau produse nu puteți rosti. Reluăm! M.R.: A fost ca o călătorie în iad. Așa a fost.

Rep.: O să vă rog să așteptați să pun eu întrebarea și apoi să dați răspunsul, ca să aibă cursivitate. De unde reluăm? (Își schimonosi fața pentru a auzi mai clar răspunsul operatorului). Reluăm de la momentul în care ați plecat de la poartă.
M.R.: Am plecat să văd ce se-ntâmplă. I-am zis lui Ioniță: "Ai grijă aici, nu intră și nu iese nimeni". Telefoanele erau moarte. (Omul pornise iar să vorbească fără întrebare, dar celălalt spera că va rezolva cumva la montaj). Chiar nu știam ce se întâmplă. Nu se auzise nimic. Doar se văzuse ceva, ca o fulgerare prin toate geamurile alea. Hala nu-i departe de poartă, vedeți și dumneavoastră unde este, dar nu s-a auzit nimic.

Rep.: E foarte bine așa, dar o să vă rog să nu vă mai adresați direct mie, să nu mă luați ca martor, pentru ca la montaj să putem da declarația dvs. și extrasă din interviu. Dar e foarte bine. Nu mai reluăm. Cum v-ați dat seama că este ceva în neregulă în uzină?
M.R.: Nu mi-am dat seama.

Rep.: Ați văzut o lumină puternică în geamurile halei. Ce făceați în acel moment?
M.R.: Vorbeam cu Zamfir, Dumnezeu să-l ierte! L-am auzit zicând "A", ca un început de țipăt, și apoi s-a întrerupt. Vorbeam pe telefon cu el. Am constatat apoi că telefonul era mort. I-am zis lui Ioniță: "Nu intră și nu iese nimeni. Mă duc să văd ce e".
Rep.: Cât timp a trecut de când ați văzut lumina până când ați plecat către hală?
M.R.: Vreun minut. Mai puțin de-un minut. Le-am zis și oamenilor de la anchetă că am încercat vreo trei telefoane înainte să mă decid să-mi părăsesc postul.
Rep.: Știu că e stresant pentru dumneavoastră și nu vreau să vă încurc. Dar nu putem difuza afirmații particulare și care fac trimitere la ceva ce telespectatorii nu cunosc sau nu cunosc încă. La mersul anchetei, de exemplu. Să ne rezumăm la ce s-a întâmplat efectiv atunci, la explozie. Și mai

am o rugăminte: încercați să nu continuați întrebarea mea, să răspundeți cu subiect și predicat. Cum ar fi, dacă eu întreb cât a durat ceva, dumneavoastră să răspundeți "A durat 3 minute până când...", nu doar "Trei minute". Pentru ca, dacă dispare întrebarea mea, interviul să aibă totuși cursivitate. Știu că e dificil să vă concentrați și la regulile astea, și la ce s-a întâmplat, dar, ce nu reușiți, mai rezolvăm noi la montaj. Important e să mergeți numai pe ce s-a întâmplat atunci. Ați ajuns în dreptul halei.

M.R.: N-am ajuns. (Îi făcu semn cu mâna că va relua). Am plecat de la poartă, dar n-am mers mai mult de 15 metri, am ajuns doar în dreptul indicatorului de barieră, și atunci am auzit explozia. Foc nu se vedea, fum nu se vedea pentru că partea care-a explodat e pe partea cealaltă a halei, spre linia ferată. Mi-am pus mâna în cap pentru că multe dintre geamurile de sus s-au spart și au fost aruncate în afară. Mă tăia în două dacă mă lovea un geam din ăla armat. Au fost aruncate cioburi chiar la picioarele mele, mare lucru c-am rămas întreg. Când e să ai zile...

– Scapi..., completă mortul.
Un spirit se intercalase între cei doi, reporter și paznic, nevăzut în camere. Pe bandă, câmpul magnetic juca de parcă ar fi curs sunetul în croma. Cameramanul simți disfuncția, ridică bașii și corectă acutele.
Tonurile imaginii cu portarul deveniră mai puțin saturate și fața paznicului căpătă o nuanță mov, vineție. Nu-l bătuse nimeni, de mult, dar părea că da. O singură mișcare de rotiță și părea că da. Buzele păreau acum de ftizic, iar ochii, verzi natur, spărgeau deja în infraroșu. Cameramanul fu cel care întrerupse interviul de data asta, pentru a-și reface albul. Ca și cum n-ar fi fost întrerupt, gardianul continuă istorisirea cu episodul în care a intrat el în fabrică, pe sub ruinele abia apărute acolo unde, cu fracții de secundă în urmă, fuseseră birouri. Omul amintea cum zeci de arși și sute de oameni loviți grav la cap de resturile pulverizate ale exploziei gemeau pe sub bancurile de lucru, unde se ascunseseră pentru a scăpa. În fund, la cuptoare, se vedea marele furnal deschis ca o cutie de roșii în bulion strânsă în pumn de un fost mister Olimpia.
– Reluăm!, spuse cameramanul.
– Nu! Nu mai vreau să reluăm!, spuse mortul furios și îi împinse camera.
– Moment!, că am pierdut cadrul. Anunț eu când, spuse din nou cameramanul și se aplecă în geanta cu piese să caute ceva.
M.R. (off the records, vorbind continuu, netulburat de necazurile cameramanului): Sub un banc cu miezuri la uscat l-am văzut pe Ovideață, mare prieten al meu, prieten din copilărie. Pe el l-am ridicat primul și când l-am luat pe după umeri, voiam să-l iau în cârcă, s-a trezit și mi-a zis că l-a lovit ceva în cap, dar poate să meargă și singur. L-am sprijinit până afară și m-am întors după alții. Rep.: Ce-l lovise?
M.R.: Dumnezeu. El știe ce-l lovise. Că toate lucrurile de jos au fost aruncate și toate lucrurile de pe

sus au căzut. Vreo cheie franceză, părea, după lovitură, că era vânăt la ceafă. După ureche. Dar eu cred că l-a lovit comanda de la macaraua cu care cărau ei oalele de fontă. Puseseră un cablu scurt la panarama aia că ziceai că-ți dă în cap de câte ori treceai pe lângă ea. Eu le tot spuneam să facă ceva că le sparge aia capul... El zice că nu, nu-i de la aia, că a căzut întâi jos, de la suflu, și abia apoi a simțit că-l lovește ceva. Și e posibil și cum zice el, că pe bancuri era ravagiu. Nici nu știu cum au supraviețuit atâția, că formele alea mari la care lucrau ei, tari și dure să țină fontă topită, erau făcute praf. Și toate erau distruse în jurul lor. Dar carnea umană, domnule...

– Problem!, spuse cameramanul. Ți se termină caseta. – Vezi că mai e una în mașină!
– De ce n-ai adus-o? Că uite, acum dai o fugă după ea! – Du-te tu, că eu fac predocumentare.

– Ba tu să te duci, că tu ai uitat să mi-o dai. Iar eu sunt ocupat, că trebuie să-mi programez planurile. – Și adu-mi și mie un acumulator!, strigă el după reporterul care, după ce discuția mai durase ceva, se hotărâse că, fiind el șeful, e interesul lui să se ducă. Neștiind ce să facă în așteptare, cameramanul scoase o umbrelă albă strălucitoare din servieta cu lumini și se uită le reflectorul încă aprins, orientat în plan aproape vertical.

– Da’ ce-a explodat din uzină?, întrebă el.
– Toată uzina. O vedeți că e-n picioare, dar or s-o pună jos. Doar cofrajul a mai rămas din ea; și ăsta fără unii stâlpi de susținere. D-aia și păzim, să nu intre nimeni, că-i cade în cap.
– Ba eu va trebui să intru, că-mi trebuie imagini. N-o să arăt coșmelia asta doar de pe dinafară!
– Și daca-i intra pe partea asta, tot n-ai putea filma nimic, că nu e pic de lumină.
– Păi nu intră pe geamurile alea de sus?
– Intră, dar cât intră pe-acolo vezi doar să nu calci pe altul pe jambiere. Și când se muncea în uzină te cam chiorai pe-acolo, cu becurile lor de doi lei. Mai mult luminau cuptoarele decât becurile. Acum e, însă, cum au lăsat pompierii, că au mai distrus și ei ca să poată să intre și să stingă.
– Spargem un panou, un perete ceva, și facem lumină. Că nu pot să plec fără imagini. Cine-o să creadă c-a fost dezastru dacă o să vadă doar fațada asta?
– Poți filma pe partea cealaltă, spre linia ferată. Acolo un întreg colț al uzinei nu mai e și atârnă doar tavanul.
– Și acolo e lumină?
– Dacă nu mai e un perete...
Era o zi de primăvară ploioasă, atunci. Mortul venise la muncă împreună cu alt mort, pe biciclete. Niciunul dintre ei nu credea că o să moară în ziua aia. Se întâlniseră undeva pe la gară, își ieșiseră-n față unul altuia, și veniseră până aici unul pe lângă celălalt. Aveau ce discuta. Fuseseră colegi de secție înainte (acum celălalt lucra la SDV), dar n-au turnat amintiri, ci au modelat viitor. Vorbeau

despre rate, despre școală – amândoi aveau copii cam de-o vârstă –, au vorbit și de niște prime care se auzea că se vor da și au sosit în poartă. Și-au dus bicicletele la rastel și le-au pus în lanțuri.
"La răpcioaga asta-i pui tu lacăt? Încuie-l bine, că mi-e să nu-ți fure cineva lacătul și să-ți lase gioarsa" – s-au tachinat ei.

Au scăpat de vehiculele ecologice și au intrat în hală prin aceeași ușă. Aproape că nu și-au luat la revedere și cei nemorți încă au plecat în căi diferite. Unul dintre morți a ajuns la cuptoare. Trecuse pe la vestiar și își lăsase acolo aproape toate hainele; păstrase un pantalon debălat și luase o șapcă de protecție, că le dădea inginerul peste scăfârlie, indiferent de vârstă, dacă îi prindea fără. Bluză și- a luat, dar a adus-o în mână până în sectorul unde-și țineau ei catrafusele. A lăsat-o acolo peste borcanul cu mâncare și a plecat cu burta goală, albă, borțoasă, epilată de dogoarea la care o expunea zilnic. Urcă apoi pe cuptor și, la gura de alimentare a acestuia, se întâlni cu alt mort.

"Frig! Frig astăzi", spusese el după ce se salutaseră.
"Trecerile astea, de afară, de la frig, aici, la căldură, mă omoară. Toate oasele mă dor. Mare lucru de n-oi rămâne într-o zi țeapăn".
"Las’ că vine ea vara și-o să ne coacem și afară, nu numai aici. Meșterul pe unde e, că aș sta eu la macarale azi?"
"Și să stau eu la gura iadului!"
"Stai și tu cu mine tot la macara. Îi trimitem pe Cioli și Costel".
Furnalul supraalimentat ardea non-stop. ("La noi foc continuu, că lucrăm chiar cu focul, nu cum zic alții că sunt la foc continuu"). Erau de fapt șase furnale în linie, deservite fiecare de o echipă proprie, care asigurau metalul pentru toată oțelăria. Patru din ele mergeau pe oțel-crom, alelalte pe oțeluri speciale.
Asta explica și șeful de la poartă operatorului. Că erau șase cuptoare, că două erau pe speciale. Că unul dintre astea speciale a făcut bum.
Rep.: Informațiile tehnice o să le luăm de la altcineva. Câți oameni ați scos din fabrică?
M.R.: Șase. Șase am scos. (La un semn, repetă:) Am scos în total șase oameni din fabrică. Unul din ei nu a supraviețuit.
Rep.: Ce arsuri aveau?
M.R.: Astea sunt informații tehnice. Dar nu de arsuri sufereau ăștia pe care i-am scos eu, că nu ajunsese cine știe ce flacără la ei. Erau așa, afumați, puțin pârliți. Dar erau rupți și distruși, cum îi dăduse explozia cu capul de toate alea. Nici unul nu se putea ține singur pe picioare.
Rep.: Și cel care a murit? Dintre cei pe care i-ați scos...
M.R.: Îi căzuse ceva peste piept, sau căzuse el peste vreo bucată de cornier. Avea pieptul varză, m- am umplut și eu de sânge.
Rep.: Îl cunoșteați?

M.R.: Îi cunoșteam pe toți, dar mai mult după poză, ca să zic așa. Când vezi o mie de legitimații zilnic, doar la schimbul unu, nu-i mai pun și pe ceilalți, nu poți să legi prietenie cu toții. Pe ăsta îl chema Anghelescu. Anghelescu Florică, dacă nu mă înșel. Avea o bicicletă roșie și stătea prin Călmățui. Am vrut să mă interesez mai mult despre el după aia, dar, cum s-au răvășit toți ăștia din fabrică după explozie, n-am mai avut de la cine.

Rep.: Cât de mult ați pătruns în uzină?
M.R.: Doar aici, în gură, pe ușa dintre birouri. Am scos unul câte unul oamenii ăștia și apoi n-am mai intrat.
Rep.: Veniseră pompierii?
M.R.: Nu. Nu încă. Dar mi s-a făcut frică. Că făcea cuptorul ăla spart ca toți dracii. Iar flăcările erau tot mai mari și tot mai multe.
Rep.: Birourile de ce s-au prăbușit?
M.R.: Nu s-au prăbușit. S-a distrus tot din ele, cum o fi venit flama. Au murit mulți și acolo, că pereții spre secție erau făcuți din PFL, ce să țină ăia? Peste Zamfir, inginerul cu care eram eu la telefon când cu explozia, a căzut un fișet din ăsta cu acte. L-au tăiat în două ca să-l scoată de-acolo, că risca să cadă plafonul pe ei. Era mort și l-au scos de-acolo în sac, la fel ca și pe alții.
Rep.: Câți au murit?
M.R.: La birouri au murit zece. Pe restul i-au scos mai mult sau mai puțin vii. În total au murit 200. Dar mai sunt trei care sunt dați dispăruți. Uite, am aici hârtia cu ei. Pe ăștia îi găsesc după ce-or să dărâme fabrica. Cine știe sub ce cărămizi or fi?
Mortul știa sub ce cărămizi. Unul din cei dispăruți era Cioli, băiatul ăla năsos și cuminte de care făcea toată lumea glume. Îl văzuse, într-o fracțiune, cum pică sub balustrada de la fier vechi. Alt dispărut era Costel, un tip nesuferit și brunet, mereu pus pe fraiereală cu cine-i merge. Pe ăsta n-or să-l mai găsească. Arsese torță. Arsese ca o lumânare. Ca o lumânare care țipă și pocnește arsese. Apoi l-au cuprins flăcările și pe el, pe mort. Apoi au început să țipe și să pocnească amândoi, la fel ca și alții, morți și vii, scuipați cu metal lichid de cuptorul cu speciale, la prima dintre explozii.
Că a mai fost și-a doua, mortul nu știa dacă să creadă. Îi luase cineva și îl dusese de pe estrada furnalului undeva în secție, sub sirena care urla că "atenție". Parcă îl durea și piciorul, parcă-i amorțise și umărul, dar burta îl durea ca o operație pe viu. Metalul topit îl lovise în piept, propulsat din dreapta. Un pumn de fier portocaliu, amestecat cu zgură, îi intrase în buzunar, îl arsese, îl găurise, apoi a ars și a găurit burta largă, burta mare, burta de bere a muncitorului. Pumnul incandescent de metal îi intrase în mațe. Ardea acolo mocnit. Durerea era greu de suportat și el era conștient. Se pișase pe el și îi era rușine. Știa că va fi salvat, dacă vor ajunge oameni la el prin focul ăsta atunci va fi salvat, iar el o să miroasă în salvare a pipi. Va fi salvat: pizda mă-sii de durere și morții ei de viață!

M.R.: Și pe timpul când se lucra aici ziceai că-i iad. Lumina era oarbă, mirosea a siliciu, zgură și transpirație, oalele alea de cinci tone se plimbau pe deasupra, sirenele urlau ca la poliție, macaralele țârâiau și alea ca telefonul. Când se turna, trebuia să țipi ca să te auzi la 5 centimetri, îi țipai ăluia în ureche ca să-i spui ceva. Eu nu prea aveam treabă cu secția, că nici nu aveam voie să-mi părăsesc postul în program. Doar din când în când, intram acolo, dar era ca-n picturile de pe ușa bisericii, numai fierbințeală și oameni chinuiți.

Douăzeci de câini începură să latre în curtea fabricii, la una dintre ușile halei.
Rep.: E cineva în secție?
M.R.: Urlă a mort. Eu le-am zis să-i ia și să-i ducă, să nu intre ăștia prin uzină, că mai găsesc resturi de om pe-acolo și le mănâncă. Dar e mai bine că nu i-au dus, că ne apără de hoții de fier vechi. Sunt ăștia niște sinucigași, că și ieri am prins trei care-și riscaseră viața pentru zece kile de cablu.
M.R.: Dar să nu dați asta, că a zis conducerea că nu-i bine.
Rep.: O să mergem să luăm acum niște ilustrație și mai continuăm apoi, după ce văd și eu cum arată.
Se cărară cu betacamul, câteva lumini și microfonul mare cu paravânt.
– Îți iau cadrul ăsta, cu aleea pentru muncitori, filmat la genunchi. Dacă accelerezi imaginea poți s-o dai ca suspence când povestești despre explozie.
– Bine, zise reporterul, convins că e bandă stricată.
Au ajuns la spărtură. Furnalul care explodase se vedea clar, la 20-30 de metri de ruptura din ziduri. Mortul era cu ei acolo, puțin intrat în cazan, dar tot invizibil. Cameramanul scăpă un fluierat de uimire, potrivi obiectivul ca pe o bazuka și începu să tragă, imagine după imagine. Totul era negru, ars, contorsionat, spart cu topoare de salvatori. Dar soarele, puternic, cădea din spate și lumina ca în amfiteatru capătul ăsta al halei. În fund însă, înspre poarta principală, era beznă.
Mortul, plin de ulei și funingine, manevrase macaraua cu ghearele încărcate cu fier până în interiorul cuptorului, depusese cu atenție materialul și retrăsese utilajul.
"Mă duc să mănânc", îi spusese mortului de lângă el. A coborât de pe cazan, și-a pus salopeta, că în capătul celălalt era mai răcoare, și-a luat borcanul și a strigat după Cioli:
"Jupuitule! Mi-ai luat și mie pâine, măi?"
A mai strigat o dată, până l-a auzit ăla.
"Luat! Vezi în pungă!"
Și-a luat pâinea și a plecat spre nea Leu. De ani de zile mâncau împreună. Doar să nu fi fost pe același schimb. Când a sosit, nu era prea rece nici aici. Ei lucrau cu aluminiu, aveau un cuptor mic, electric, care nici măcar nu mergea tot timpul, doar pentru piese mici și pentru unele subansambluri. Leu nu intrase încă în pauză, l-a găsit chiar cu un cancioc în mână.
"Un minut", spuse Leu, "că se întărește ăsta dacă nu-l turnăm acum".

În timp ce muncitorul descărca metalul alburiu, ca un gălbenuș de Gostat, în forma cu miezuri crude, mortul se orientă după niște piese ceva mai reci. Găsi una plată, ca un capac de ambreiaj de motocicletă, și puse borcanul pe ea. Părea totuși destul de fierbinte și risca să-i spargă mâncarea, așa că scoase din buzunar un briceag cu de toate și potrivi lama sub fundul borcanului, să se scurgă căldura.

Celălalt acoperea cu un capac de nisip piesa pe care o turna. Rămăsese doar culeaua, șanțul de scurgere. "Aproape am terminat", zise simțindu-se privit. "Pe-a ta o încălzesc?", întrebă mortul. "Da", răspunse Leu și începu să dea lufturi în capac, să aibă pe unde să iasă aerul fierbinte. Borțosul se duse în vestiar, scoase din geanta lui Leu pâinea și o cutie metalică cu hrană și le aduse la banc. Muncitorul terminase și el.

"Ce faci, mă?, ce-ai pus borcanul pe jarul ăla?, vrei să se spargă?"
Îl mutase între timp de pe capacul recent turnat pe o suprafață de nisip fierbinte.
"Și de ce nu-ți iei și tu o canțarolă din asta metalică, umbli cu borcane, că nici nu știi când se sparg și când pocnesc!"
El avea un vas de aluminiu de sorginte cazonă pe care îl puteai încălzi și pe piese roșii dacă nu-ți era teamă că afumi mâncarea.
Au mâncat fiecare pe-a lui, au băut și-un dop de Muntenia pe care Leu îl strecurase în fabrică știa el cum și apoi mortul a zis:
"Mă duc, că azi trebuie să depășim norma și se uită ăia urât" [dacă întârzii]. Se cam terminase pauza de masă când a sosit iarăși la el la cuptor. Lăsase borcanul gol, o să-l spele când se termină programul, și urcase la macara. Nu-și mai scosese bluza și în buzunarul ăsteia avea să îi pice oțelul. Nu mult, dar cât să te distrugă.
Șeful de la poartă vorbea cu reporterul despre cum a fost atunci, descria cum se spărsese furnalul pe toată înălțimea și tone de magmă s-au prelins în capătul ăsta al secției, cum oamenii se aprindeau chiar și numai de la dogoare, fără ca oțelul să-i atingă direct. Dar știa astea de la alții, și le reconstituise pe urmă, nu le văzuse direct. El intrase prin capătul celălalt al halei și văzuse încoace doar flăcări mari și lumină puternică. Astea erau amintirile lui, plus o muzicuță pe care o găsise atunci pe jos, călcase pe ea când a intrat a patra sau a cincea oară, a luat-o și a pus-o în buzunar, ca suvenir.
– Nu cred să încerc vreodată să cânt la ea sau să las pe cineva să cânte. Nici măcar să suflu de la distanță, să văd dacă nu-i stricată. – arăta el obiectul.
Se întrerupse și strigă spre cameraman:
– Domnu’, dar se poate? Ți-am zis să nu te duci până acolo că, uite, acoperișul rupt, chiar deasupra matale. Dacă-ți pică ăla-n cap, eu te plătesc de bun. Întoarce-te, domnule, ți-am zis!
Rep.: S-a stabilit cine a fost de vină?

M.R.: Matale nu știi? Mortul a fost de vină. Așa e întotdeauna: morții sunt de vină. O concluzie la anchetă nu s-a pus, dar asta o să fie.
Stăteau cu picioarele la vreo cinșpe’ metri de fabrică, chiar pe locul în care mortul fusese scos pe o targă. Își pierduse cunoștința un timp, sau se gândise numai la fierul roșu care îi ardea măruntaiele și nu fusese atent la ce se întâmplă cu el, cum l-au luat unii, l-au cărat până aici pe brațe și l-au răsturnat pe o targă cu două bețe și-o pătură-ntre ele. Niște necunoscuți țipau ceva la el. Ar fi vrut să-i audă, dar durerea, ulcerul perforat, hernia, ficatul rupt, nu-l lăsau să facă asta. Era o durere care se dezvolta, una care îl mânca pe el pentru a crește. Venea de jur împrejur.

Era în pielea goală, cu doar câteva petice afumate pe el, îngropate în carne. Hainele îi arseseră pe piele, cu piele cu tot. Era umflat, plin de puroi, cu vezicule roșii și transparente, ca mușcat de șarpe. În unele locuri se înnegrise cărbune. Din cauza acestor răni, salvatorii nu au putut vedea spărtura din stomac. Din cauză că n-au văzut, au decis să-l ducă cu elicopterul la București. Analgezicele au sosit târziu, când l-au transportat în câmp, pentru elicopter. L-au purtat cu grijă pentru că bucăți din membre, mai albicioase și cu aspect de șuncă crudă, păreau că se vor desprinde sigure de carnea mai arsă, suprasaturată cu uleiuri adipoase, și că vor provoca hemoragii de neoprit. Aici, în câmp, înainte să-i pună masca cu somnifere, înainte să-l ia coma, a mai gemut când l-au stropit cu niște prafuri și l-au înfășat în niște tifoane, ca pe Lazăr.