Mă simt singură de mine. E ca și cum m-am pierdut fără să-mi dau seama. Și e foarte obositor să mă caut, mai ales atunci când știu că n-am să mă mai găsesc niciodată. Cel puțin nu pe cea care am fost înainte. Este totuși posibil să descopăr un Eu nou, pe care nu-l căutam, dar care va încerca să mă absoarbă în necunoscutul Existenței sale (știți, ca un proces de dedublare întors pe dos). Acum nu sunt nici spirit, nici materie; uneori cred că exist ca idee, alteori ca un concept și câteodată sunt aproape sigură că nu mai exist deloc.

Drama inexistenței mele se rezumă la un singur cuvânt: MAJOR (evident, scris cu majuscule). Și din buclele lui colțuroase se scurg o serie de litere care formează laolaltă un efect de domino: Responsabilitate, Maturitate, Asumare, Viață Proprie, Facultate... Toate se sparg în ultimul, cel mai mare și mai înfricoșător: NECUNOSCUT. Tot el mi-a înghițit și Eul pe care-l caut, forțându-mă să trăiesc cu o impostare. Ea i-a convins pe ceilalți că sunt "om mare" și, din cauza ei, m-am trezit peste noapte cu un munte de greutăți în spate, deasupra cărora tronau Așteptările. Când am încetat să fiu copil? De ce nu m-a anunțat nimeni? Și-oricum, de unde știi când ești Om Mare?

Bine că în stadiile de trecere de la o Etapa la alta sunt Săli de Așteptare. E-un spațiu straniu și incolor, în care plutești într-o amnezie generală: uiți trecutul și prezentul, nu-ți mai proiectezi viitorul pe etaje, ci pur și simplu exiști (deși uneori și Existența se uită, așa că nu știi sigur dacă mai ești sau nu). Aici mă aflu eu acum. Bine, nu eu- Eu, ci ideea de eu, adică un Eu intermediar, transparent și transcendent, pe care-l primești când intri în Sala de Așteptare. Ideea de Eu este ultimul strat al coconului în care ne aflăm, de altfel cel mai subțire și mai superficial dintre toate, menit să se rupă cel mai ușor. De-asta au fost create Sălile de Așteptare, aici se întâmplă miracolul, Imago-ul pentru care te-ai născut. Din Sala de Așteptare sari direct în Lume, gata să-ți încerci aripile ce-ți înghit trupul și să uiți coconul în pântecul căruia ai crescut confortabil atâta vreme.

Există totuși o verigă slabă în lanțul consumării Etapelor. Sălile de Așteptare sunt un tărâm instabil, prea puțin explorat. Din când în când, ca o farsă meschină, dau naștere unei serii de Idei de Eu menite să te-atragă în bucla fără timp a Etapelor Intermediare. Nefericiții care le primesc devin brusc melancolici și buimaci, visători chiar, mereu cu o mutră nesigură care le-atârnă parcă într-o parte. Din comoditate, se-nfășoară mai bine în Falsul-Eu și-și alungă Imago-ul într-un timp fără Timp. Coconii lor atârnă în continuare, zbârciți și prăfuiți, și de aceea Sălile de Așteptare miros a vechi și-a irosire. Nu sunt Tărâmul Făgăduinței, nici vreo Lume a Minunilor, ci mai degrabă o largă și nesfârșită Câmpie a Asfodelor.

Ideea de Eu a mea are ochii mari și triști și miroase-a praf de furtună. Fragilitatea ei se ridică în valuri până la mine, îndemnându-mă să o sfărâm. Și totuși, privirea lungă mă roagă să mai stau. Mă scufund în chemarea acelor ochi și deodată simt nevoia imperativă să m-ascund într-un dulap și să ies în Narnia sau să zbor spre A Doua Stea Din Dreapta către Țara de Nicăieri. Ideea de Eu a mea mă ademenește spre veșnicia neîmplinirii exploatând dorul meu de ducă. S-ar zice că folosește psihologia inversă. Gândul îmi surâde și aproape că ignor zbaterea de nerăbdare a aripilor mele. Descopăr c-un fior că am nevoie ca cineva să-mi rupă coconul, pentru că eu nu o voi face. Nu vreau să fiu om mare. N-am vrut niciodată, dar eu n-am avut o bonă care să mă uite în parc, iar asta mi-a furat șansa de a mă alătura Băieților Pierduți. Nu vreau să cresc, înțelegeți, Aripilor? NU vreau să-mi vând Copilul care sunt Consumului, în schimbul zborului. Mi se pare un cost prea mare. Și-apoi, zborul ar putea fi o dezamăgire, o zbatere spasmodică sacadată de vânturi potrivnice, care s-ar sfârși într-o prăbușire dureroasă. De ce aș da Copilul, despre care știu că este genial, pe o posibilitate de variațiuni plutitoare? Fără garanția Extraordinarului, n-aveți decât să vă ofiliți, Aripilor! Și-așa îmi păreți cam betege.

Ideea de Eu prinde o strălucire extravagantă care-mi displace. Îmi întorc privirea spre mine. Sunt în Sala de Așteptare, un Eu-NeEu confuz și dezrădăcinat, cocoșat sub povara unor alegeri care oricum nu contează pentru că n-au Timp, iar dacă ar avea, ar trebui să aștepte. Ei, Peter Pan, ș-acum încotro?