De Casă Veche…

Îl mai știi pe nenea acela de la județ, de la "cultură"? întreb eu domolit de zăpușeala de afară. Amicul se gândește puțin, cum nu, venea și pe la noi, prin teatru, în control…

Ieri, zic, era înconjurat de câțiva subalterni umili, care se ploconeau în jurul lui, i se scufundase scaunul în podea, sub greutatea autorității lui de mare șef, privea scârbit intrușii din sala decorată cu obiecte vechi a restaurantului din Centrul Vechi al orașului. Al lui, dar și al meu… Pe dascălul din tinerețe l-a zărit, firește, a și dat ușor din cap, un fel de salut plictisit. Și arogant? Îl știu, mi-l amintesc, locuia posac în ultima bancă, încrâncenat de mic, mut de cele mai multe ori, unsuros, izolat, neînțeles. Arogant? Parcă… Era firesc să ajungă un șef mai măricel, cu mașină la scara blocului. Ce bloc? Trebuie să aibă o vilă aproape gata, cu gazon nou și câine scump în colțul grădinii, a dat bani mulți pe el. Cu siguranță că și animalul cel nou are un bot arogant, ca și stăpânul.

A trecut pe lângă masa mea, mă gândisem că un subaltern dintre cei care-l însoțeau ar fi trebuit să-i poarte sulul cu hârtie igienică pufoasă și moale. A schițat un surâs pentru domn profesor, dar cu măsură, așa, din colțul buzelor. Nu, cuvinte n-a găsit, n-a salutat, n-a întrebat nimic, a căscat din fălcile îngroșate bine în anii în care nu l-am mai văzut.

Ce să vă spun, e adevărat, la unii aroganța ține loc de măreție a caracterului și vine din instabilitate și nesiguranță, iar succesul vine din umilință. De altfel, se tot repetă în ultima vreme acuzația de aroganță. În anumite contexte, termenul suferă totuși o schimbare de sens și o atenuare a negativității: e folosit pentru a desemna, cu oarecare simpatie și doar ușoară (auto)ironie, acte de teribilism, provocatoare sau surprinzătoare, cuvântul are sens concretizat și chiar formă de plural (aroganțe), intrând în expresii în curs de fixare (a face aroganțe).

Păi da, aroganța altora e păcatul suprem, în vreme ce aroganțele proprii sunt motiv de mândrie, zice amicul.

Așa scrie și în Dilema un filosof, dintre cei despre care i-am vorbit cândva și umflatului cu gușă mare din restaurantul răcoros al orașului meu, pentru care există zeci de sinonime mai vechi sau mai noi, din diferite registre stilistice: îngâmfat, încrezut, înfumurat, fudul, semeț, trufaș, infatuat etc. Adică tocmai el, insul care se crede superior altora și își afișează sentimentul de superioritate, printre înghițiturile de bucate alese comandate de trepădușii din jur, în căutare de avantaje ipotetice. Aroganța este blocarea înțelepciunii, am citit eu pe undeva, îi mai spun prietenului de alături, iar lipsit de aroganță, imbecilul ajunge ratat.

Și, adaug eu, le spun amicilor care sunt cu mine la un pahar de vorbă o poveste pe care sper să o audă și umflatul meu fost elev, din mijlocul lingușelilor de amurg. Chiar vorbesc mai tare decât ar trebui… Un bătrân american trecut bine de 80 de ani ajunge la Paris și caută pașaportul, rătăcit pe undeva. Funcționarul îl întreabă ironic dacă a mai fost la Paris, iar bătrânul domn zice că da. Atunci trebuia să știți că e nevoie să aveți pașaportul pregătit… Americanul îi răspunde: ultima oară când am fost aici n-a trebuit să-l arăt… Francezul, umflat precum fostul meu elev, zice că e imposibil, americanii trebuie întotdeauna să arate pașaportul atunci când ajung în Franța. Bătrânul l-a privit adânc în ochi pe francez și i-a zis: când am ajuns la țărm, la Gold Beach, în ziua D în 44, pentru a ajuta la eliberarea acestei țări, n-am găsit niciun francez căruia să-i pot arăta pașaportul.

Prietenii mei râd, omul politic gras și tânăr a tras cu urechea, l-am urmărit pe sub rama ochelarilor și nu cred că a înțeles mare lucru. Băiete, i-aș spune, Aristotel crede că inteligența este aroganță educată. Fostului meu elev (mai avem și neîmpliniri în viață) îi mai scriu aici că arogantul se crede perfecțiunea întruchipată, prin urmare nimeni nu se compara cu cel mai tare din parcare. Omul cu vederea îngustă crede că întreg pământul încape în curtea sa. Domn șef, uite o dedicație pentru matale: infatuarea este felul în care cei din jur percep o persoană cu o imagine de sine exagerat de bună. Cei care se consideră speciali se laudă excesiv cu reușitele lor și pretind admirație, se simt norocoși și cred că nu li se poate întâmpla nimic rău. Hai, să trăiți domn șef infatuat și tânăr. Oare?

Duioșia tăcerii…

Am scris azi, la mine la liceu, într-o ședință care nu se mai termina, un text mișto, îi spun prietenului meu. Hai, zice, citește-l! Și o fac…

Pentru că nu prea mai avem timp de ajuns, fața celui de lângă noi are ceva dintr-o felie de portocală. Vegetăm între încântare și o congelare rapidă a creierului. O să spun o poveste… Acum vreo săptămână, într-o dimineață cenușie și ploioasă, mă uitam amăgit de liniștea din jur, de la catedra mea umflată, spre douăzeci și ceva de domnișoare și de domni tineri. Scriau de zor, îi întrebasem dacă "ne naștem oameni sau devenim oameni?". Doamne, îmi spuneam, ce rost au cuvintele lor scârțâite și încrâncenate, care se așterneau grăbite pe jumătatea de pagină sprijinită de băncile cam prăfuite?

Într-un sertar găurit, am zărit un caiet cam jerpelit, cu vagi desene peste copertă. L-am luat, era plin de notițe amestecate, geografie, engleză, română, istorie, toate la grămadă. Pe ultima pagină am descoperit un text, era scris îngrijit, cu litere ușor ascuțite și tremurate. Iată-l: Dacă n-aș fi atât de mândru, i-aș trimite Roxanei aceste rânduri… Puștoaico, ochi de hârtie, unde te duci, stai până în zori? Puștoaico, picioare mari, nu mai fugi, stai până în zori. Visează ușor, în brațele mele, până se înalță soarele în fereastră. Puștoaico, piele mătăsoasă, nu mai fugi, azi e vremea ta. Și nu mai vorbi, puștoaico, inimă de ciută, când toți vor să doarmă, o să-ți fur o culoare. Puștoaico, sâni de miere, nu mai fugi, stai până în zori. Dormi puțin și între timp eu o să înalț din pântecul tău un castel până ce soarele, puștoaico, te va face să râzi de-o să plângi… Să râzi de-o să plângi? Mi s-a părut așa, o magie mică. Și mă uitam, nu știu de ce, la vlăjganul de doi metri, din ultima bancă. El să fie? Suportam povara tăcerii, aș fi vrut să-i spun că-mi place un cântec rusesc, știam un vers din el: focul arde în soba mohorâtă… Mi-au rămas lipite de mintea mea confuză cuvintele acelea strânse în pagina de caiet zdrențuită.

Acum câteva zile am primit un roman colorat, îmi place, îl citesc grăbit. Se numește "Toți pleacă", de Wendy Guera, o autoare cubaneză, încă tânără, e jurnalul unei adolescente scris cu resemnare despre realitatea comunistă a lui Fidel. Nu emite judecăți și nici truisme ideologice. Ajung la pagina 134… Ce-i aici? Un poem? Puștoaica, de Luis Alberto Spinetta… Și văd: Puștoaico, ochi de hârtie/ unde te duci,/ stai până în zori… Despre asta e vorba. Oamenii, am citit eu undeva, dau prea mare importanță cuvintelor, par a fi tot ceea ce contează, doar ele au valoare. Au nevoie de ele pentru a întemeia ura.

Domnul Osache

Ai votat? mă întreabă amicul. Ne plimbăm pe o stradă liniștită din cartierul nostru. Tu ce crezi? îi întorc eu întrebarea. Și continuă el, nici nu te întreb cu cine… Zâmbesc, păi îți spun eu, am votat cu Domnul Osache…

Nu am încotro, trebuie să trădez secretul votului: l-am ales pe Domnul Osache. Și mă grăbesc să-ți recomand un roman potrivit zilelor ploioase de vară. Se numește Tombuctu și e scris de Paul Auster. Domnul Osache nu e nici consilier, nici măcar primar ales într-un singur tur, nu face alianțe în consiliile votate cu entuziasm de românii pasionați de politici durabile și împănate cu idealuri naționale.

Domnul Osache este un câine și nu pare un personaj obișnuit, din romanele moderniste. E un câine inteligent, înțelege limba noastră (cu aleșii nu e chiar așa), are și un stăpân, un poet vagabond, de altfel sclipitor în imaginația lui bolnavă și veșnic partener de dialoguri metafizice și profund filosofice.

Discuțiile lui morale, cu prietenul vorbitor și cu patru picioare, sunt lipsite de promisiuni ideale și utopice. Cu aleșii noștri, cum știți, e altfel. Domnul Osache e singurul care îl poate înțelege pe stăpânul său, ei sunt nedespărțiți și cutreieră o lume potrivnică și indiferentă. Iar povestea e spusă chiar de el, câinele vorbitor. Numai că, în carte, stăpânul lui moare și Domnul Osache intră în mari încurcături, cu stăpâni noi și grăbiți, cu prieteni nerecunoscători și aroganți. Peste toate, iubirea față de stăpânul dispărut îl face pe Domnul Osache să fie măcinat de o întreagă istorie complicată, cu valori pe care nici noi, oamenii, nu le găsim de foarte multe ori. Unde își va mai putea vedea stăpânul? Poate acolo, în Tombuctu…

Cineva a scris că e un roman despre o iubire bântuitoare, ale cărui teme se împletesc într-o buclă, ca niște bobine strălucitoare, îmbinându-se cu grație sub proza lui Auster și provocând fantasticul și tragicul. Tocmai din aceste motive, zic, citește și tu cartea și lăsă-i pe aleșii noștri de ieri să lucreze pentru noi. Alții care se vor face că ne aduc binele și dreptatea…

Până la urmă, orașul nostru e plin de domni Osache cu buline galbene, și-au ales și ei un primar vechi, e de mulți ani pe strada mea și aleargă după mașinile bengoase.