Revistă print și online

Metabolizând iluzii

​ Ascultă-mă, frate! Ia din Piața Unirii tramvaiul 23 care te va duce pe 11 Iunie, spre Piața George Coșbuc și pe lângă ruina fostei fabrici de bere Bragadiru, pe Sebastian, Chirigiu, Rahova… Coboară la Piața Ferentari și ia-o în sus, pe Trompetului, o stradă lungă de un kilometru și ceva, spre capătul căreia se face la stânga strada Imașului. Casa de la numărul 8 este un ecou stins al casei cizmarului Gică Dei, de unde a început să se depene povestea Sonatei pentru acordeon.

​ Casa de pe strada Imașului nr. 8 a aparținut, de fapt, bunicii mele, iar cel puțin până în anul 1978, când ea s-a săvârșit și casa a fost vândută, aici nu a locut niciun cizmar. De aceea, frate, ai face bine să citești povestea acordeonului din romanul acesta. Un acordeon care ar putea fi al lui Ion Onoriu, acompaniind vocea guturală a soaței sale Gabi Luncă, sau vocea Romicăi Puceanu. Ele au plecat la cele veșnice, lăsând în urmă sumedenie de fii și fiice, nepoți și strănepoți, prin cartier și împrejurimi… Bunica mea, Elena Tiderle, s-a născut însă la Iași și era vară cu savantul chimist Petru Poni. S-a măritat la șaisprezece ani cu directorul băncii din Roșiorii de Vede, C. Dumitriu, cu care a avut 5 fete. Prima a fost Silvia, mama mea, urmată de Lucia, Doina, Mimi și Aurica. Rămasă văduvă la treizeci de ani, bunica s-a măritat cu parchetarul M. Tiderle, care a a adus-o în casa din strada Imașului și avut cu ea trei băieți : Puiu, Paul și Titi, lăsând-o văduvă în anul când m-am născut eu. O bună parte din copilărie mi-am petrecut-o cu bunica și unchii mei în casa din Ferentari, aflată în spatele unui imaș care nu mai există de mulți ani, unde pășteau turme de oi și capre. Unchiul Puiu era student la Electrotehnică la fără frecvență și lucra la o stație de transformatoare de înaltă tensiune, unde a și murit electrocutat, la 28 de ani. Paul s-a săvârșit mai încoace, la 58 de ani, răpus de leucemie. Titi ar trebui să aibă în jur de 75 de ani, în caz că ar mai trăi. Ultima dată ne-am văzut acum vreo opt ani când ne-am întâlnit întâmplător în Piața Victoriei și am stat de vorbă preț de un sfert de oră. Mi-a spus că regretă enorm că s-a vândut casa din Ferentari, casa lui părintească, deh, care nu se vinde, vorba cântecului. Prețul ei a fost împărțit între cei 7 copii ai bunicii mele care mai trăiau la vremea aceea, el alegându-se cu 200 de lei din care și-a cumpărat un palton… Ce fericit ar fi fost să mai poată trage acolo, în casa din Ferentari, din care îl leagă atâtea amintiri, măcar că el nu duce lipsă, are apartamentul lui în Dorobanți și stă în apartamentul lui fiu-su din piața Domenii, ca să aibă grijă de nepoțică, iar noră-sa, care lucrează în publicitate are un salariu de zece mii de euro… M-am simțit probabil cumva complexat, de vreme ce n-am insistat să facem schimb de adrese sau telefoane ca să ne mai vedem, și nici el nu s-a arătat interesat. Jocul sorții însă a făcut ca în urmă cu patru ani să mă intersectez cu acea noră a lui cu salariu de zece mii de euro, scriitoare și ea, autoare de cărți pentru copii. S-a întâmplat la lansarea, în librăria Cărturești, a unui volum colectiv cu titlu aproximativ emblematic Cum iubim, în care eram inclus cu o povestire. Printre cei maxim 7 cititori care mi-au cerut o semnătură cu dedicație pe carte, a fost și nora unchiului Titi care m-a întrebat dacă îmi spune ceva numele Tiderle… Cum să nu, am spus, mai apoi gândindu-mă că n-ar fi fost mare lucru să fi făcut o gafă, ea referindu-se la numele ei de scriitoare, în timp ce eu mă duceam cu gândul la altceva, așa încât am întrebat-o de unchiul Titi. E bine, mi-a spus, are grijă de nepoți… I-am lăsat numărul meu de telefon fără să mi-l fi cerut, în ideea că voi fi contactat și voi lua legătura cu ultimul descendent în viață, în afară de mine, care a locuit în casa din Ferentari, cu care aș fi putut rememora, dar n-a fost să fie. Până în prezent, nu am primit niciun semn din partea familiei Tiderle, iar ca să întreprind niște demersuri, să mă bag pe gâtul unor rude mai înstărite, am socotit că nu se face…

​ Bifând pe sărite așchii din arborele ăsta genealogic, nu fac decât să mă îndepărtez vertiginos de lumea Sonatei pentru acordeon. Altminteri, ce a păstrat din Ferentari simțul meu enorm și văzul meu monstruos a fost, probabil, atmosfera țigăniei dintr-o vreme când corectitudinea politică nu-ți interzicea să le spui țiganilor țigani și, oricum, cuvintele vorbite sau cântate aveau altă circulație decât cuvintele tipărite. În vremea aceea, am metabolizat la greu iluzia că aș putea să public Sonata, iar la trei ani după revoluție, când acest lucru a fost, în sfârșit, posibil, iluzia a luat alt chip, îndemnându-mă să cred că voi dobândi, la un moment dat, un statut material și social cât de cât rezonabil de scriitor.

Metabolizând iluzii de tot felul, frate, printre multe alte lucruri folositoare, scrisul m-a învățat să supraviețuiesc subzistând.

Radu ALDULESCU

Prozator, scenarist de film și teatru, Aldulescu este autorul romanelor Sonată pentru acordeon (1993), Amantul Colivăresei (1995) – Îngerul încălecat (1996), Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1997), Proorocii Ierusalimului (2004), Mirii nemuririi (2006), Cronicile genocidului (2012), Istoria Regelui Gogoșar ( 2015 ) ș a. A primit numeroase premii, printre care Premiul I. Creangă al Academiei (2017) și Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, 1999, pentru scenariul filmului Terminus Paradis. Dintre scenarile de film, amintim: Terminus Paradis (r. Lucian Pintilie), ecranizare a romanului Amantul Colivăresei, Proorocii Ierusalimului (r. Lucian Pintilie), Heidi (r. Cătălin Mitulescu).

în același număr