Încerc, de mai bine de o săptămână, să scriu un eseu despre manuscrise găsite/ dispărute, despre falsuri, farse și alte asemenea "travestiuri" literare, menite să-l inducă în eroare pe prea-cinstitul cititor. De aceea m-am apucat să răsfoiesc, din nou, zilele trecute, romanul Chatterton al lui Peter Ackroyd. Ediția mea datează din 2007, a apărut la Editura Univers, în traducerea Magdei Vișan (colecția de proză Cotidianul, vă mai amintiți poate, cărțile acelea cu coperți viu colorate și prețuri mici). De altfel nici nu știu să mai existe o altă ediție în limba română (poate doar vreun tiraj-fantomă, cine știe, dacă tot e vorba de un roman despre mistificări și contrafaceri).

Oricum ar fi, recitind-o acum, înțeleg prea bine de ce cartea aceasta i-a adus lui Ackroyd atâta notorietate (fiind socotită de mulți critici cea mai izbutită scriere a sa și propulsându-l pe autor la un moment dat pe lista scurtă a Premiilor Booker). Povestea se țese pe trei paliere diferite, locul geometric reprezentându-l, așa cum se poate lesne ghici, figura lui Thomas Chatterton, tânărul poet englez care la sfârșitul secolului al XVIII-lea a imaginat o întreagă operă aparținând, chipurile, unui călugăr din secolul al XV-lea, pe numele său Thomas Rowley (de notat că prenumele născocitorului și cel al "născocirii" coincid). Ne aflăm așadar în fața unui caz atipic de înșelătorie literară, simetrică, însă de semn contrar în raport cu plagiatul propriu-zis: autorul "real" se ascunde în spatele unui personaj inventat (și încă unul din alt veac), cel mai probabil din dorința de a "colora" în mod ingenios previzibilul insuportabil al lumii / vieții sale. Nu le era atât de lesne (pre)romanticilor să se refugieze în vis, în trecut sau în tărâmuri exotice, după cum învățăm la cele dintâi lecții de literatură? Nu se entuziasma, printre alții, André Gide, în 1935, în legătură cu ideea de a inventa, din bucăți, un autor inexistent? "Ce mod minunat de a evada din sine!", exclama Gide, cu un soi de înciudată admirație. Cât despre Chatterton, inventând – o dată cu opera călugărului din Bristol – și circumstanțele biografiei sale, contextul în care celălalt Thomas a trăit și a scris, pe scurt o întreagă scenografie minuțios pusă la punct, apusul lumii medievale în Anglia devine practic creația sa. Secolul al XV-lea capătă treptat culoarea și contururile pe care falsificatorul reușește să i le imprime. Este, în fond, un mod ingenios de a falsifica trecutul ca atare, cu măiestrie de copist neîntrecut, sau de profet à rebours, râzându-le în față celor ce caută urme palpabile și indicii concludente cu privire la acel trecut.

În sofisticata construcție pluristratificată a lui Peter Ackroyd, fantoma lui Chatterton bântuie imaginația unui poet englez din anii ’80 ai secolului XX. Din momentul în care ajunge în posesia unui misterios tablou, găsit din întâmplare (?) în anticariatul unui tot atât de ciudat negustor de antichități, Charles Wychwood (căci acesta este numele poetului, trimițând, îndeajuns de transparent, la ideea de vrăjitorie), încearcă să afle cine ar putea fi personajul reprezentat în tablou. Descoperind în cele din urmă că este vorba de Thomas Chatterton, Charles pornește în căutarea altor "urme" ale scurtei existențe a acestuia și – prin mijlocirea unui presupus librar din Bristol intră în posesia unor manuscrise pretins autentice. Din acest moment toată existența lui Charles se schimbă, este acaparat nu doar de imaginea din tablou, ci și de propria incapacitate de a se afirma și de a-și găsi vocea proprie, într-o lume cu care nu se poate împăca, precum și de ideea de a edita textele descoperite la Bristol. De fapt întreaga povestea devine – așa cum citim pe coperta a patra "o parodie diabolică a istoriei". Și nu doar în sensul că toată lumea nu urmărește nimic altceva decât să înșele pe toată lumea, să fure, să mintă, să falsifice, dar aproape toți sfârșesc prin a se automistifica. O eminență cenușie în materie se dovedește Harriet Scrope, colega de breaslă mai vârstnică și mai celebră a lui Charles Wychwood. Ea "își amintește" la un moment dat o remarcă a acestuia "Mi-ai spus odată un lucru foarte frumos, Charles. Mi-ai spus că realitatea e invenția oamenilor lipsiți de imaginație". Autorul adaugă însă îndată: "De fapt ea dăduse peste fraza aceea într-o recenzie, dar Charles surâse, încântat să audă cuvintele pe care probabil că le spusese cândva." După cum se vede, umorul excentric marca Peter Ackroyd nu lipsește nici de aici, după cum nu lipsește nici reflecția gravă a unui moralist sceptic, ori a unui estet, conștient, printre altele, că dintre toate simțurile văzul își dovedește în mai mare măsură capacitatea de a fora cel mai adânc, deopotrivă, în spațiu și în timp.

Nu întâmplător cel de-al treilea palier al romanului ne introduce în atmosfera de la mijlocul secolului al XIX-lea (momentul când tabloul morții lui Chatterton fusese pictat de către Henry Wallis, avându-l drept model pe George Meredith). Pasajul ce descrie tabloul exact (subl. mea) așa cum era el desăvârșit în mintea artistului, a lui Wallis, înainte de a-l așterne pe pânză, reprezintă o pledoaria per se cu privire la forța imaginii vizuale: concentrată, ea poate să scurtcircuiteze spațiul și timpul, ne permite să punem semnul egalității între "mai departe" și "mai demult". Iată pasajul ce merită citat în întregime: "Dar pe când privea acel alb perfect uscându-se încet pe pânză, deja putea vedea cum «Chatterton» se transforma într-o uniune ultimă a luminii cu umbra: cerul albicios din zori în partea de sus a tabloului, domolind lumina cu o jumătate de nuanță prin frunzele plantei răsucite ca să își reflecte tentele cenușii și trandafirii; cadavrul lui Chatterton în centrul tabloului, încărcat cu culori mai apăsătoare care să absoarbă impactul luminii […] Wallis știa că avea să folosească Caput Mortum pentru haina lui Chatterton, aruncată neglijent pe scaun, și că va avea nevoie de Violet Tyrian pentru culoarea aprinsă a pantalonilor săi. Dar aceste nuanțe puternice aveau să contrasteze delicat cu culorile reci de alături – cămașa cenușie, șosetele de un galben pal, albul pielii și apoi trandafiriul cerului. Aceste culori mai reci aveau să fie mai apoi însuflețite de ocrul cald al podelei și de cafeniul mai închis al umbrelor de pe ea, iar aceste nuanțe, la rândul lor, aveau să fie echilibrate de tentele copleșitoare ale luminii răsăritului de soare. Astfel încât totul se deplasa înspre centru, adică înspre Thomas Chatterton. Aici, în punctul nemișcat al compoziției, strălucirea puternică a hainelor poetului și luminozitatea părului său vor putea fi simbolul unui suflet care nu își părăsise încă trupul, care încă nu își luase zborul prin fereastra deschisă a cămăruței din pod, către depărtările încremenite ale cerului pictat."

Morala ar putea fi (sau, mă rog, una dintre ele), că un text sau o imagine reprezintă întotdeauna amprenta altui text/ altei imagini, împrejurare ce probează, la urma urmelor vitalitatea artei, capacitatea sa de a scoate din uitare lumi și, prin aceasta, de a se opune dispariției, suferinței și morții. Pentru că, nu-i așa?, poveștile false sunt înainte de orice povești, iar poveștile, la fel ca miturile sunt, după cum susținea și Eco, întotdeauna convigătoare.