M-am bucurat să aflu azi că v-a apărut o nouă carte despre București, cu un titlu aproape politic, București, kilometrul zero. La ce se referă acest titlu?

Kilometrul zero al Bucureștiului e, ca și Umbilicus urbis Romae ori omphalos-ul de la Delphi, ceea ce se numește "buricul pământului" – mai concret, punctul simbolic de unde se măsoară distanțele care separă centrul capitalei de principalele localități din provincie. În Roma antică, kilometrul zero era marcat de un mic monument aflat în incinta Forumului, Milliarum aureum; la București, a luat forma unei roze a vânturilor plasată în imediata vecinătate a punctului de unde porneau altădată cele cinci mari artere ale orașului: Podul Mogoșoaiei, Podul Calicilor, al Târgului de Afară, Podul Beilicului și Podul de Pământ. 

Întreprinderea are, într-adevăr, o dimensiune ficțională, dar și una geopolitică. Să vrei să stabilești cu precizie în ce punct al circumferinței cărei sfere și la ce distanță exactă de care centru te situezi, e o problemă de fizică, dar și de metafizică. O ecuație cu care se confruntă și cartografii și romancierii și politicienii. Nu întâmplător, monumentul lui Constantin Baraschi de la Kilometrul zero a fost instalat în fața bisericii Sfântul Gheorghe Nou în 1938, când războiul bătea la ușă, iar bordura bazinului din jurul rozei vânturilor purta denumirile unor localități pe atunci românești – Chișinăul, Orheiul, Tighina, Silistra, Bazargicul –, precum și distanțele care le despărțeau de București. În primăvara lui 1990, umbilicus urbis s-a deplasat simbolic cu câteva sute de metri pe bulevardul Brătianu, dinspre Piața Sf. Gheorghe spre Piața Universității. Drept mărturie, borna din fața hotelului Intercontinenal pe care stă scris "România Km. 0, București Piața Universității. Libertate, democrație, zona liberă de neocomunism": un dublu simbol al verticalității, arhitecturale și morale, care le permite azi bucureștenilor să se orienteze în spațiu și în timp altfel decât au putut-o face într-o jumătate de veac de singurătate și de comunism.

În volumul apărut la editura Tracus Arte am preluat motivul "pânzei de păianjen" schițat de trama urbană și l-am suprapus peste o serie de universuri ficționale, mai vechi sau mai noi. A rezultat un du-te-vino între vârstele orașului și traiectoriile personajelor, între istoria mijloacelor de transport și ecourile ei în literatură, între capitală și provincie, centru și periferie. Incursiunile imaginare se desfășoară la rândul lor pe axe radiale și în cercuri concentrice dispuse în jurul kilometrului zero, astfel încât toate drumurile romanești pornesc, precum peregrinările lui Pantazi, Pașadia și Pirgu, de la Curtea-Veche.

Ce titlu de roman vă leagă de zona Colțea?

În vecinătatea Crailor mateini evoluează Ciocoii vechi și noi, cărora perimetrul Bărăție–Turnul Colței–Lipscani le apare ca un punct nodal, unde se leagă și dezleagă destinele. Nicolae Filimon, care a cunoscut Bucureștiul înaintea "focului de la 1847", își amintește că, "mergând drept pe ulița Colții spre Sf. Gheorghe cel Nou, era, pe timpul acela, o piață triunghiulară din care își luau începutul trei ulițe: una ducea spre Bărăție, alta către hanul lui Filaret și cea din urmă se îndrepta către pescăria veche din mahalaua Scaunelor" – prima era locuită de bogasieri, a doua de cojocari, iar a treia, "acoperită cu scânduri ca bazarele din Stambul", de abagii și găitănari. E, de fapt, chiar imaginea kilometrului zero, de unde pornesc și unde se sfârșesc peripețiile narative.

Coincidența face ca tot acum să vă fi apărut și o altă carte în franceză. Există vreo legătură între cele două volume?

Da, mi-a apărut chiar săptămâna trecută la Paris, la editura Signes et balises, un volum intitulat Europe Zigzag. Petit atlas de lieux romanesques. Legătura între cele două titluri ține de arcanele geografiei literare: de o parte și de alta, personajele călătoresc, iar cititorul e invitat să țină pasul cu ele, parcurgând locuri și peisaje enigmatice, pe jumătate reale, pe jumătate inventate. Grădina publică din Trieste, cimitirul din Praga ori farul Chapman de pe Tamisa au tot atâta concretețe atunci când sunt descrise de Italo Svevo, Umberto Eco ori Joseph Conrad, câtă au străzile Pacienței și Sapienței bătute cu piciorul de personajele lui Caragiale.

Punctul de pornire e, de fiecare dată, tentația aventurii, dorul de ducă al protagoniștilor, dar structura celor două cărți e diferită: de o parte, o figură geometrică formată din cercuri concentrice dispuse în jurul kilometrului zero, de cealaltă o constelație pe care cititorul e invitat s-o parcurgă în zigzag, de la A la Z sau viceversa, fără un traseu prestabilit, după modelul Șotronului lui Cortázar. 

Din preumblările și reveriile eroilor de roman se naște o odisee scrisă pe mai multe voci, pornind din portul Pireu și încheindu-se – logic – în Itaca, dar trecând, în ordine sau în dezordine, prin Paris, Lisabona, Milano, Londra, Roma, Praga, Ferrara, Berlin, Trieste, iar Paris, iar Londra, iar Praga, București, Balcic, Rășinari, Torino, Luxemburg, Bruxelles, Copenhaga. Grație ficțiunii, orologiile din Westminster, ceasul floral din Differdange și clopotnițele bisericilor din Transilvania sfârșesc prin a marca același timp suspendat, al unei lumi care dispare, al unei iluzii care persistă sau al unei așteptări care continuă în paginile narațiunii și dincolo de ea.

Cel mai adesea, povestea locurilor se prelungește ori se reflectă reciproc în imaginația scriitorilor din diverse generații. Astfel, Jean Echenoz preia ștafeta de la William Faulkner și Milan Kundera pentru a observa privirea îngâmfată a reginelor de marmură din Jardin du Luxembourg, în vreme ce Emil Cioran, care locuiește la doi pași, pe rue de l’Odéon, le dă târcoale aproape zilnic. 

Ce stradă din București vă vine în minte când visați?

E ciudat că mă întrebați ce fel de București îmi apare în vise. Astă-vară, când m-am întors în România după un an și jumătate de absență – și când spun România mă refer exact la locul din București unde mă simt acasă, perimetrul Maria Rosetti–Toamnei–Silvestru–Spătarului –, mi s-a părut că străzile au devenit mai murdare, șoferii mai agresivi, discuțiile mai încrâncenate. Mi-a luat ceva timp să realizez că vina e mai degrabă a mea decât a lor, dat fiind că în ultimii cinci sau șase ani, cât am lucrat la două cărți despre Bucureștiul literaturii, n-am văzut decât orașul din vis proiectat de arhitectul Ioanide, nu m-am plimbat decât pe străzile bătute de Nory Baldovin și Fred Vasilescu, n-am explorat decât cartierele unde locuiau Otilia, Dania și doamna T. Acolo, în Bucureștiul pur al ficțiunii, aerul nu era niciodată irespirabil, gunoaiele nu se revărsau din tomberoane – decât, poate, sub privirea necruțătoare a lui G.D. Ladima –, mașinile nu accelerau niciodată pe trecerea de pietoni. 

Cum se vede România din Luxemburg? De unde vă luați informațiile? Mai precis, care este harta căutărilor dvs. în această lume online?

Mi se rupe inima că trebuie s-o spun, dar se vede – cel puțin din relatările prietenilor, din presa cotidiană și inevitabilele rețele de socializare – ca o țară tristă, plină de umor negru. Ce să mai zici când citești, la cafeaua de dimineață, cum mi s-a întâmplat chiar azi, o postare de genul: "Vă rugăm să nu sunați la sonerie, s-a scumpit curentul! Ies eu din când în când"!? Ar avea un haz nebun, urmuziano-ionescian, dacă n-am ști de unde și de la cine ni se trage... 

Cum a fost pentru dvs. tranziția de la Est la Vest, dinspre România înspre Belgia, Franța și Luxemburg ? Care e cea mai amuzantă întâmplare de care vă amintiți de când v-ați mutat în Luxemburg?

Nu e întâmplare și nu e neapărat amuzantă, dar se repetă de treizeci de ani încoace o poveste care mă uimește și mă binedispune de fiecare dată când mai fac câte un traseu dus-întors pe ruta Luxemburg-București. Fără excepție, când iau taxiul de la Otopeni spre casă, încep să mă întreb, de parcă n-aș ști răspunsul: de ce vorbește șoferul la telefon când conduce? De ce sunt atâtea gropi în asfalt? Ce-i cu bannerele astea imense care ascund fațadele clădirilor? Și invers, fără excepție, când iau taxiul de la aeroportul din Luxemburg spre cealaltă casă, mă tot minunez: de ce-i pustiu orașul și au închis magazinele la 18:00 trecute fix? De ce sună așa ciudat limba asta guturală și de ce nu m-am apucat s-o învăț după atâta amar de timp? Partea frumoasă e că, și într-un sens și în celălalt, nedumeririle durează vreo două-trei ore, după care, inevitabil, mă integrez în peisaj, bucuroasă că am ajuns, iar, acasă. Cioran spunea că în Europa, fericirea încetează la Viena – mie mi se pare mai degrabă că familiarul încetează la Viena. E o constatare valabilă, cel puțin pentru mine, în ambele sensuri. Și nu-i deloc un lucru rău…

Cum ați defini frontierele în prezentul nostru care tinde tot mai mult spre globalizare?

Cu un cuvânt al lui Derrida, "poroase". 

Dacă ați avea de ales un avatar pentru un joc de aventură, ce personaj de ficțiune (din literatură sau din film) ați alege ca tovarăș de arme?

Alisa, care, abia ajunsă în țara așa-ziselor minuni după o interminabilă cădere în gol, trage concluzia că nimic, sau aproape nimic, nu e cu adevărat imposibil. De altfel, în toamna asta mi-am intitulat cursul de literatură comparată pentru masteranzii Universității din Luxemburg "Traversarea aparențelor: Alisa, Karl, Zazie și ceilalți". "Ceilalți" fiind toți frumoșii nebuni din romanele lui Kafka, Queneau, Tabucchi etc. care încearcă să-i calce Alisei pe urme. 

Dacă ați putea reuni doi scriitori care să lucreze la o carte împreună, care ar fi aceștia?

M-ar interesa să văd, în tandem, un romancier rus și unul din Europa Centrală. Să zicem Gogol și Kafka sau Cehov și Hrabal ori Ludmila Ulițkaia și Kundera, tânărul Kundera.

Dintre toate poveștile cunoscute (film, carte, teatru etc.) care vi se pare că are cel mai interesant și memorabil final?

Cel din Blow-Up-ul lui Antonioni, cu neverosimila partidă de tenis jucată de doi tineri clovni, fără mingi și fără rachete. Abia în momentul când spectatorul – fotograful Thomas, și noi o dată cu el – decide să intre în horă și se apleacă să returneze o minge inexistentă aterizată în iarbă, începe să se audă dinspre teren zgomotul ritmic al mingilor imaginare plesnite de rachetele imaginare. Revăd scena ori de câte ori vreau să mă conving că ficțiunea poate bate realitatea, mimând-o. E acolo tot farmecul, tot misterul unei partide – al unei vieți – pe care nu știm sigur dacă am trăit-o sau am visat-o.

Cu ce personaj fictiv ați alege să vă petreceți un exil de 100 de ani pe o insulă pustie?

O sută de ani, parcă-i cam mult pentru orice insulă, chiar nepustie. Dar dacă n-am încotro, îl aleg pe Bartleby, măcar să ne lamentăm împreună: Prefer să nu...