Am fost, în perioada imediat următoare încheierii anului școlar, prinsă în tumultul examenelor și al evaluării. Ca de fiecare dată, subiectele date au suscitat vaste discuții în spațiul public, pentru că, firește, la așa ceva suntem imbatabili. Potrivit tradiției, profesorii au evaluat, unii dintre ei onest și responsabil, alții ca o oaste de strânsură, contestațiile au curs gârlă și au adus finalmente, lumină și dreptate bieților elevi supuși furcilor caudine ale examenelor de tot soiul. Subiectele, tot potrivit tradiției, ba anacronice, ba penibil de simple, ba inepte, ba inept de sofisticate, concepute de o entitate a ministerului de resort, care pare suspendată într-o buclă temporală nebuloasă. 

De data aceasta însă, am făcut parte dintr-un experiment-pilot, centrul de evaluare digitală, adicătelea un corp de evaluatori căruia i-a revenit misiunea istorică de a corecta lucrări scanate din doar două județe. Experiment istoric, subiecte preistorice, abordare fie în virtutea inerției, fie în pofida inepției, așa cum funcționează, de altfel, dintotdeauna sistemul educațional românesc, în slujba căruia mă aflu de aproape trei decenii.

Și care, așa cum e el, găunos, falimentar, prost gândit, perimat, în mod paradoxal, continuă să subziste. Ca un animal bătrân, vlăguit care se târăște spre o văgăună unde să-și dea obștescul sfârșit. 

Și nu poate, pentru că e mereu cârpit. Adică reformat. Nu se construiește nicio școală, cu chiu cu vai se mai renovează vreuna, prea puțini absolvenți de facultate aleg să devină profesori și mult mai mulți profesori aleg să se pensioneze, elevii sunt nevoiți să învețe lucruri de care nu vor avea nevoie vreodată, iar cei care le predau nu înțeleg că trebuie să-și adapteze discursul pedagogic acestor vremuri. Sau nu pot. Sau nu vor. 

Personal, nu mai am nicio așteptare de la vreo entitate care guvernează acest sistem și pe toate celelalte din țara asta.

Nici măcar nu cred că sistemul educațional e cel mai prost din lume și cu siguranță nu dintre cele existente în România. E doar depășit, uzat moral, "rămas din timpul său afară".

Acum e un animal bătrân și bolnav, dar poate fi o pasăre Phoenix. Eu am simțit deseori asta și l-am făcut așa, în locul meu, cu elevii mei. E o chestiune care ține de inteligență, de imaginație și de voință. Și firește, de vocație. Ca atare, fără așteptări din partea sistemului, am așteptări doar de la mine și de la elevii mei. Am învățat să iau lucrurile personal, să eludez sistemul, folosindu-mă de el, în felul meu. Pentru că, așa cum e, îl iubesc. Face parte din viața mea. Am devenit ceea ce sunt în el, am fost, după standardele lui, o elevă și o studentă mediocră, am devenit o profesoară, de asemenea mediocră, ale cărei performanțe profesionale nu întrunesc niciunul dintre criteriile care trebuie îndeplinite pentru a primi o gradație de merit, în treizeci de ani de carieră didactică. Pare corect. Există un sistem, există norme, există criterii de evaluare, așadar totul pare conceput în mod just. 

Doar că toate astea sunt gândite strâmb, cât să ofere iluzia perfid seducătoare a performanței, a obiectivității și a eficienței. Sunt forme fără fond, menite să-i ia de cap pe cei care se hrănesc din aparențe. Aparența competenței. Pură impostură. Dar așa se întâmplă în țara asta. Nu în ultimii treizeci de ani, ci dintotdeauna.

În rest, copiii nu sunt cu nimic mai prejos față de generațiile anterioare, aș spune, dimpotrivă, că sunt mult mai inteligenți, chiar dacă mai superficiali. Dar asta nu e vina lor, ci tocmai a generațiilor anterioare atât de bine pregătite de un sistem perfect funcțional?!

Nu mă lamentez, nu mă prevalez de hibele sistemului pentru a-mi justifica inerția și nu cred că totul e pierdut. 

Dar cred că, în absența timpului biologic pentru a dinamita sistemul actual și a construi altul de la temelie, trebuie să-l folosim pe cel pe care îl avem, nu cârpindu-l, ci primenindu-l, așa cum faci cu o casă veche pe care o mături, o zugrăvești și o aerisești.

Se poate, în mod genuin. E însăși condiția umană. E un loc viu, din care oamenii pleacă mereu, lăsând locul altora care vin. Treaba noastră este să-i învățăm pe cei care vin numai ceea ce contează și ce va conta în lumea în care ei vor trăi, nu în cea în care trăim noi. Dacă nu, vor învăța și singuri. Așa cum am făcut-o și unii dintre noi.

Așadar, nu împărtășesc fatalismul bocitorilor din spațiul public, al vectorilor de opinie sau al celor care vor să se substituie prin demersul lor civic sistemului și nu pricep în ruptul capului că așa ceva este imposibil. 

Cred că, adevărat măiestrie e să fii parte din sistem și să faci lucrurile să meargă. Adică, să faci din coadă de câine sită de mătase. 

Și nu, aceasta nu e o dulce atitudine mioritică, ci una, dacă pot spune așa, cât se poate de proactivă. Și iată că pot...