\1. Într-o seară fără direcție

Lipsit de orice talent în lumea asta muritoare, stăteam într-o seară la Control pe terasă, cu nasul înfundat în băutură, când aud dinspre masa lui Marcu pe cineva strigând faux iritat, nervos și nu prea:

— OK, păi și atunci ce faceți cu milenara misoginie gay? Cum rezolvați misoginia milenară venită dinspre comunitate?

Foarte ok, foarte usual, mi-am spus, mna, seară în mijlocul Bucureștiului, ce să faci,  ai conflict meniniști vs. feministe.

*Într-adevăr, cum poți lua în serios niște teme ca războiul sexelor, care îi implică strict pe cei mai acerbi combatanți și care pentru restul oamenilor rămân mici tachinări înainte de acuplare – băiatul o enervează pe fată cu niște remarci misogine nu prea aruncate totuși, fata se irită, îl ciupește sau mai știu eu ce, îi dă o palmă ușoară peste umăr... de aici se poate construi ceva. Doar părăsind baricadele construite de acești nerds combatanți în războiul dintre sexul puternic și cel frumos și transportând lupta în lumea galanteriei preîmperechere, acolo unde îi și este locul natural, ne putem da seama de dimensiunile de comedie romantică ale problemei. 

Tragedia survine când, ca în acea seară, un combatant lipsit de inteligență socială, cum sunt ei și cum era biata feministă beată de la masa lui Marcu, ajunge, în loc de pe câmpul de luptă (ce știu eu, vagenta), ajunge deci cu tot arsenalul de grenade nu pe câmpul de luptă, dar într-o zonă de asta de mockery de dinainte de acuplare sau de mic flirt gratuit, în fine, se înțelege, în locuri mai grațioase decât câmpul de luptă. Rigidă, ridicolă ca acei generali marțiali eșuați în saloane de prin literatură, fetei nu i se putea întâmpla în acea seară altceva decât i s-a și întâmplat, lucruri despre care cititorul poate afla întorcându-se la textul acestui, o spun cu toată convingerea, neașteptat confrate al meu, avocatul P., care mi-a parvenit în circumstanțe deloc misterioase cu nu mult timp înainte ca bietul om, confrățicul acesta perfect nebănuit (cine să fi crezut că omul ăsta de lume, cum se zicea pe vremuri, are preocuparea asta), să fie dus la ospiciu, la alienați acolo.

Deci nu asta m-a făcut să mă întorc: nu gălăgia de la masă – Marcu și prietenii lui păreau cumva mereu că sărbătoresc ziua unuia dintre ei când apăreau; strigau, râdeau tare, contagios, așa încât dacă la început, când apăreau, erau doar ei, doi, trei, patru băieți, nu lipsea niciodată mult până ce numărul convivilor să crească, sateliți de pe terasă fiind atrași de acel loc al veseliei fair, solare, așa cum, o să spunem în lipsă de altceva, așa cum sunt atrași fluturii de noapte de lumina lămpii.

Deci nu de aceea mă întorsesem spre ei, dar de ce: cel cu misoginia milenară, vocea care strigase despre misoginia milenară – o cunoșteam. O cunoșteam de mult timp, de cincisprezece ani, și de vreo zece nu o mai auzisem. 

Ochii mi se umeziră. 

Era el, fără îndoială – se îngrășase mult, se compactase cumva, căpătând volum, masă, schimbându-și silueta famelică din tinerețe și cumva tipul uman, din fals longilin (pentru că era totuși mediu spre mic de statură) în meridional scund și solid, și băutura îl buhăise, însă oricât îl schimbase trecerea timpului, ți se impunea ca o evidență matematică că e el de când îl vedeai. Vreau să spun: (și aveam ulterior să descopăr aceeași reacție și la alți oameni care îl vedeau după ce, ca mine, nu îl văzuseră de un deceniu) vreau să spun că, deși fizic se schimbase dramatic, până la a fi dificil de recunoscut, în același timp, poate că din cauza vocii rămase la fel, de băiat, poate din alt factor venit din interioritatea lui aceeași, habar n-am, dar îți apărea cu evidență că e el și asta îl confuza pe cel care îl revedea – știai cu precizie pe cine ai în față fără a reuși să îl recunoști fizic în același timp. Opusul, dacă vrei, al senzației pe care o ai când îți este prezentat cineva pe care parcă l-ai mai fi întâlnit – ceva în chipul și energia persoanei îți este familiar, parcă ai cunoaște-o de undeva, dar nu știi de unde, cum, când. Cu el era, iată, invers: știai exact cine este și de unde îl cunoști, dar îți era greu în același timp să-l recunoști, arăta ca un om pe care nu l-ai mai văzut în viața ta înainte. 

— De ce, își continuă falsa tiradă, cu tonul faux iritat pe care i-l cunoșteam așa de bine, de ce eu și ăsta (arătând spre Marcu, întins de râs pe toată lățimea metalică a mesei) să fim numiți "jigodii misogine care merită mai bine să moară", și milenarei misoginii gay i se spune doar "pune-ți scufița pe cap și treci la colț!", ca și cum, înțelegi, ca și cum ar fi nebunul regelui, care a călcat așa puțin pe bec, dar, mă-nțelegi, doar cât să fie condamnat aspru, fals aspru, cu un zâmbet prost ascuns, să fie deci trimis la colț și rugat să-și pună scufița pe cap!

— Ce misoginie gay, despre ce vorbești acolo, îi răspunse fără grație una dintre fetele de la masă, probabil cea care declanșase și accesul de nervi, tirada: feminista deci. 

— Ei, asta-i, făcu excedat, simpatic, plesnindu-se pe coapse și apoi ridicându-se de pe scaun cu telefonul în mână, depărtându-se puțin de masă în timp ce căuta la contacte, de parcă, invers, doar ce ar fi primit un apel și se depărta puțin ca să poată vorbi.

Era nevrotic în felul ăsta.

Marcu o preluase între timp pe feministă, ale cărei prietene și surori o abandonaseră, întâi zâmbind mijit și până la urmă râzând pe față acolo unde poate că feminista considera că nu ar fi trebuit să se râdă. Dar ce să faci, confundase câmpul grației și galanteriei cu câmpul de luptă și acum se zbătea neîndemânatică, spărgând porțelanuri în stânga și-n dreapta, în vreme ce băieții o preluau pe rând, acum o zăpăcea Marcu, prin argumente absurde, acum se întorcea I. cu telefonul, strigând înțepat "poftim, ai la telefon pe cineva din comunitate, el îți poate deschide ochii la problema milenarei misoginii gay, vorbește te rog!"

Era atât de absurd apelul ăsta la autoritate în problema dată, ca acea butadă cu nu mai știu ce savant care, nereușind să-l facă pe rege să înțeleagă demonstrația unei teoreme, îi spune până la urmă, obosit – "majestate, credeți-mă pe cuvânt", tot atât de absurd era să îl suni pe un om "din comunitate", care să te pună în temă cu problema spinoasă a "milenarei misoginii gay", însă biata fată nu mai părea deloc sensibilă la ridicol (asta presupunând că ar fi fost vreodată) și luă aproape mașinal telefonul, pierzându-se în discuția cu membrul comunității și dându-le, fără să-și dea seama că face asta, puțin aer celor de la masă ca să mai poată flirta și ei puțin. 

Îmi părea rău, vocile le scăzuseră și nu mai auzeam ce se întâmplă.

Beat, nesimțit, încălecasem invers scaunul și mă holbam la I., care întârzia să mă observe. Marcu mă văzuse cu coada ochiului, salutându-mă din cap, după care se aplecă spre I. și îi șopti ceva cu o mină vag îngrijorată, ca și cum, intuiam sau îmi ascultam paranoia, l-ar fi prevenit că aș fi, cum mă holbam, un om care are un dinte împotriva lui, care poate ar vrea să-l agreseze sau cine știe. Și, într-adevăr, se purtau cumva ca și cum chemau genul ăsta de probleme, se învățaseră cu hateri ca să spun așa. Oricum, nesimțit Marcu, ar fi putut și el să lase să treacă o clipă între salutul către mine și șoapta către I., astfel încât să nu fie atât de plm evident că despre mine îi zice ceva, poate îl previne sau ce i-o fi zis. 

M-am dus să mă piș.

Mă întorceam de la W.C. când l-am oprit pe I. din drumul lui spre bar și i-am spus:

— Știi, când se întoarce Ulise acasă după lungi călătorii, de nu-l recunoaște nimeni în afară de câinele lui, episodul ăla – păi normal, plm, câinele se ia după miros și felul în care miroși nu se schimbă, vreau să spun că e o constantă mai strong decât înfățișarea, înțelegi cum zic, mirosul...

— Cum nu, adevărat, îmi spuse zâmbind în vreme ce mă împingea ușor la o parte ca să își vadă de drum, plantându-mă acolo, în mijlocul terasei, lăsându-mă plantat ca pe un prost în văzul tuturor, tratându-mă ca pe un băiat de la Control care oprește oamenii ca să le spună prostii, genul ăla.

Nu mă recunoștea, ok.

Era foarte posibil, ar fi trebuit să mă aștept, umblau atâția pe acolo pe atunci. 

M-am regrupat cât de cât, am dat să mă duc după el să-i explic că nu-s genul ăla, ce crede el, că îl cunosc de mai demult, dar ce aș mai fi putut să explic, cel mai probabil m-aș fi afundat și mai mult. Și așa mi se părea că acum se uită toți spre mine.

M-am întors la masa mea.

Noaptea de vară era dulce, liniștită, nu era lume multă pe terasă, poate că era duminică, luni sau joi, nu mai știu. La masa lor, feminista mea era tot mai ciufută, mai tăcută – declanșase lupta și nu doar că nu câștigase, dar surorile o trădaseră și acum râdeau cu băieții de parcă, bănuiam că așa se întâmplă lucrurile în capul bietei fete, i-ar fi râs cu toții în nas. Își mai luase o băutură și cu asta era pe la five too many și, cum aproape că ațipise parcă, cu capul căzut, tresări și lăsând dracu paharul se ridică și după o discuție scurtă cu una dintre surori se îndreptă șleampătă, cu un ochi leneș, spre ieșire, spunându-și probabil "pierdere de timp!" sau așa ceva. 

Se ridicară după o vreme toți să plece. Dură ceva, cum era mereu când erau mai mulți, aia e la baie, ăla vorbește la telefon, știi cum e. 

Rămăseseră toți în picioare, cu câte un pahar în mână, în lumina aia filtrată de frunze. I. stătea mai la o parte, privind cumva în direcția Universității, așteptând să se miște lucrurile, așteptând mereu nervos să se miște lucrurile, privind încolo fără să se gândească la nimic, sigur nu se gândea la nimic atunci. Se strânseră în sfârșit și părăsiră beți, dezordonați, chicotind localul, pășind parcă pe inima mea. 

Am avut mereu chestia asta de bețiv – beau singur într-un bar, ceva public, și mi se rupe inima când văd oameni, grupuri, plecând, de parcă am fi ieșit împreună și acum pleacă: mă gândesc mereu că se duc acasă, s-a terminat party-ul pentru ei pe seara asta, nu știu de ce nu-mi pun niciodată altfel problema – decât că pentru ei încep orele ursuze de după. Și regret ce se întâmplă, na.

Cu atât mai destrămat eram acum, când îl regăsisem și uite-l că pleacă. 

Un băiat beat se îndepărtă de una dintre mesele la care se bea în picioare și, de parcă ar fi fugit la vale, se duse cu capul înainte direct în piciorul metalic al altei mese, spărgându-și-l. Băieții de la poartă l-au scos afară, pe trotuar, și femeia cu curățenia reveni după o vreme în club cu o cârpă înroșită de sânge.

M-am sculat atent să plec și eu.

Trecând pe străduța aia mică, ce se desparte de bulevard pentru a reveni la el după o inexplicabilă, strâmtă curbă – stradela aia unde e casa de cultură Petofi Sandor și era pe vremuri, în tinerețea mea, Biblioteca Pedagogică, în sala de lectură a căreia mi-am construit o frumoasă cultură generală, trecând deci pe străduța aia am văzut că aveam cinci mesaje necitite de la Mona și în ultimul mă întreba, deja obosită probabil, deja nu unde sunt, de ce nu răspund, ci cum văd eu până la urmă relația asta a noastră. Am închis la loc telefonul și m-am băgat în Cișmigiu, care mirosea atunci ca o poiată cred că se numește, ceva în care crești multe păsări care fac găinaț.

Cincisprezece ani...

Îmi începeam pe atunci stagiatura la cabinetul unchiului Costache, unde sunt și astăzi, și eram îndrăgostit de o fetiță de la Litere care mă căra entuziastă în fiecare zi de marți spre un... cenaclu... de ăsta de al lor din facultate, o sală mică de la etajul trei în care se strângeau fetele astea în paltoane lungi, negre, încărcate cu bijuterii de proveniență incertă și o sumă de băieți cu fețe coborâte parcă din testele Szondi ca să-și citească și discute poeziile. Eram, desigur, cum veneam direct de la cabinet, îmbrăcat de lucru, obiectul condescendenței lor, dar asta e, eu aveam treabă cu nebuna aia a mea de fată și pentru asta pluteam relativ ușor peste o oră-două de poezii, discuții și dispreț suveran, nu-mi cerea totuși luna.

Nu prima dată, parcă a doua, nu mai știu, în fine, nu reușeam să îmi aduc aminte în noaptea de aia de vară, cum am umblat buimac de fericire toată noaptea pe străzi, prin tot orașul, cred că a doua oară – era o seară ca dracu de noiembrie, ploua prost, era frig și I. a intrat în sala mică de la 3 având o problemă cu meteorologia, întrebându-se răcnind "ce școală termină ăștia, domne, geografie, ce dracu faci ca să ajungi genul ăsta de inept?": era, într-adevăr, îmbrăcat subțire pentru vremea de afară, cum fusese indus în eroare, păcălit, mințit și până la urmă furat de meteorologi în prognoza lor, într-un biet sacou de vilegiatură, se purta new brit pe atunci, era convins că seamănă cu Al Pacino și degerase, i se înroșiseră oasele pe mână. Mai țipă o vreme și, reperându-mă într-un colț al sălii luminate chior și prost încălzite, cum îl ascultam condescendent, îmi zâmbi larg ca și cum mă lua martor la cum dă fum și continuă să le explice celorlalți unde a auzit prognoza care promitea soare și frumusețe, cum a purces să se îmbrace...

Și iată-mă după atâta vreme umblând noaptea pe străzi, fluierând o piesă mai veche, cu adevărat fericit, ajungând nu știu cum în zori înapoi în Cișmigiu, unde am grăbit, ștergându-mi tulburat ochii plânși, pasul ca să nu mă cace ciorile croncănind în stoluri mari deasupra parcului și prin parc peste tot.

Ne aflăm poate noi în postura de a încerca să explicăm cum a ajuns avocatul P. "fără să știe" înapoi în Cișmigiu. Aparent intimidant de mare, București este pentru noi și cei ca noi un orășel de dimensiuni caricat provinciale, întinzându-se între Victoriei și Unirii. 

Unde alte orașe ale acestei lumi au centre de interes răsfirate prin te miri ce colțuri uitate de lume, în București (în țară poate) toate s-au strâns în centru, ajungându-se astfel la butada aia din comunism în care cartiere întregi erau denumite "dormitoare" pentru că, într-adevăr, nu păreau să servească la altceva decât – te întorci acasă în cartier, de la muncă sau distracție pe centru, și te culci. 

În timp, existaseră mici tentative de a depăși zona circumscrisă (îmi amintesc clubul ăla, "Fabrica", de exemplu, pe lângă Tineretului) – da, te mai duceai pe acolo, dar te simțeai mereu restless, beai ce beai și până la urmă ajungeai să te întrebi scărpinându-te pe antebrațe "ce dracu fac aici, cum am ajuns aici", cu acel sentiment că distracția e în altă parte și că îți fuți aiurea seara pe coclauri și outskirts. 

Așa se explică de ce mulți tineri preferau să închirieze căzături ca și de nelocuit, cum stătea chiar I., doar ca să fie în centru, la doi pași de lucrurile pentru care să zicem că merită să trăiești căcatul ăsta de viață, și așa se explică cum de se trezise avocatul P. înapoi în Cișmigiu. Chiar și inconștient se învârtise în perimetrul lui obișnuit, pentru că nimeni nu merge fără să fie obligat spre, plm, Dristor, de ce ai face asta.

Soarele răsărea glorios când am ieșit din parc pe la Mega, spre Kogălniceanu, mergând spre casă. Gloria verii.

De pe o străduță laterală, una dintre multele alea încâlcite, coborau I. și Marcu, ascunzându-și ochii injectați după ochelarii de soare, șifonați, palizi, cu buze vinete, șchiopătând parcă, salutându-mă vag din mers, aerieni, de parcă m-ar fi văzut cândva și totuși când dracu, trecând mai departe spre soarele roșu incendiar. 

M-am întors și m-am uitat o vreme năucit după ei. 

Ai dracu curve.

Totul îmi devenise clar. 

Plănuiam să îmi fac un duș și să trec pe la cabinet, însă, ajuns la bloc, am găsit-o pe Mona stând pierdută pe trepte și am știut că o să îmi iau și azi liber, chiar dacă asta însemna să îl ascult iar pe unchiul Costache vorbindu-mi despre ambiție.