Tema sexualității a acaparat, într-adevăr, scena compozită a romanului contemporan, dar, cu toate că are în spate mai mult de un secol, reușește să se mențină actuală, fresh. Cred că succesul temei sexualității constă în diferitele "rețete" estetice pe care le mixează și în combinațiile tematice în care este plasată. Această temă, care încă apare drept controversată pentru mulți cititori "inocenți", a făcut deliciul publicului românesc din secolul al XIX-lea, acaparând toate subgenurile romanești ale epocii. Dincolo de scandalul literar și social provocat de un B. P. Hasdeu cu a sa Duduca Mamuca, de pildă, romancierul român intuia forța și popularitatea sexualității. Deși era o temă tabu, cu atât mai mult cu cât romanul românesc făcea primii săi pași și se specializa ca gen distinct, scriitorii de romane sentimentale, de mistere, istorice, haiducești sau tâlhărești găseau în sexualitate un artificiu care să acutizeze dramele sociale ale personajelor sau care să coloreze spectrul narativ.

Un scriitor acum obscur de romane tâlhărești din secolul al XIX-lea, Ilie Ighel, folosea arsenalul senzualității pentru a-i supradimensiona rolul de refugiu al marginalilor societății. Scenele guvernate de senzualitate sunt unele dintre cele mai reușite și îi ies cel mai bine pentru că nu sunt contaminate de tezismul ce impregnează proza secolului. Remarcăm în această situație un soi de selectivitate a temei, care se menține și în romanul contemporan, pentru că sexualitatea nu poate fi compatibilă cu absolut orice sferă tematică, iar un discurs puternic ideologizat nu face decât să îi știrbească forța și prospețimea seducătoare. Pudibonderia criticii literare, care a căutat să se erijeze într-o adeptă a unui purism sentimental flagrant, a împiedicat literatura să asimileze pe deplin firescul valorificării temei sexualității. Procesul "normalizării" literare a sexualității a fost, deși nu ne place să recunoaștem, unul lent. G. Ibrăileanu, promotorul rafinamentului sentimental și al sobrietății, propune în Adela o scenă edificatoare: Codrescu sărută mâna Adelei printre degete. Acesta este un episod ofertant pentru interpretare și demonstrează importanța temei sexualității în literatură, arătând că aceasta este o dimensiune implicită a existenței, care caută să se manifeste, fie și voalat. Ar fi o dovadă de inocență să credem că acum nu mai există situații în care să se judece mai aspru o scenă sau un imaginar mai îndrăzneț, dominat de tensiuni senzuale. Nu doar criticii secolului al XIX-lea îi înfierau pe scriitori ca B. P. Hasdeu și Ilie Ighel drept autori de texte pornografice, putem fi convinși că și în prezent există voci avizate care susțin separarea temei sexualității de literatura valoroasă, înaltă. 

În calitate de cititoare și cunoscătoare a literaturii contemporane, cred că tema sexualității nu apare în exces. Excesul presupune o supraaglomerare inutilă, o întrebuințare până la saturație a temei. Dar selectivitatea și posibilitățile combinatorii ale temei, despre care am amintit, exclud această posibilitate. De cele mai multe ori, senzualitatea este cerută de anumite contexte și particularități ale textelor literare întrucât ea completează panorama ficțională elaborată de scriitor. Putem face un exercițiu de lectură care să ne confirme această ipoteză: să nu citim scenele în care apare tema sexualității. Astfel, am observa cum literatura pierde câteva nuanțe și cum discursul sărăcește. În prezent, sexualitatea aglutinează câteva strong point-uri pe care discursurile media insistă de câteva decenii, iar cele mai frecvente sunt tema identitară, discriminarea, minoritățile, raporturile cu religia sau bătăliile cu o societate retrogradă. Agresivitatea mediatică nu avea cum să nu stârnească reacții. Iar literatura este cea mai bogată formă de oglindire și de reacție la pulsiunile contemporaneității. Sexualitatea depășește stadiul de artificiu, pentru că ea nu doar condimentează o tramă, ci o modifică, ramifică și o nuanțează.

În romanul lui Florin Spătaru, "Greier de topaz", există imagini agresive, însă violența este ameliorată de senzualitate. Intensificarea tensiunii sexuale conține o doză însemnată de agresivitate, pe care Florin Spătaru o valorifică în mod strălucit, atribuindu-i o cuceritoare subversivitate estetică, derivată din duplicitatea vocii narative ce mizează pe împletirea senzualității, a ironiei și a fiorului ludic, ce cadențează adeseori scenele.

După lectură rămâne impresia unei senzorialități debordante, care caută să restructureze abilitățile perceptive. Ceea ce șochează este plasticitatea și concretețea pe care o capătă imaginarul îndrăzneț. De asemenea, ceea ce mai poate șoca este maniera în care personajele percep senzualitatea. Există de-lungul romanului un spirit ludic ce jonglează cu detaliile teasingului, transformând așteptarea și tensiunea sexuală în componente ale experienței estetice.

Veridicitatea este dată de minuția cu care se construiește fiecare scenă, de bogăția detaliilor conturând impresia de univers familiar. În ciuda imaginarului care s-ar putea califica drept îndrăzneț, Florin Spătaru învăluie secvența în irizațiile unui firesc cuceritor, semn că întreaga construcție narativă ipostaziază o experiență estetică. Teasingul senzual ajunge să fie astfel o experiență estetică și o ipostaziere a senzualității debordante.