OPTm
nr.crt.

Căderea unui meteorit

Acțiune și reacțiune. Forța patimii pe care am pus-o în jocul de ruletă a declanșat o forță la fel de puternică, dar de sens opus. Contraofensiva ruletei și rezultatul ei: eșecul, ratarea, ruina. Acțiune și reacțiune. 

Ziua de aprilie era senină și liniștită. De undeva de sus, în stânga băncii pe care stăteam, razele soarelui se cerneau printre petalele magnoliilor proaspăt înflorite. Era bine că adia și vântul, fiindcă parfumul florilor împrăștia astfel mirosul trupului meu. Nu apucasem să mă spăl ca lumea de o săptămână. Timp în care tot făcusem drumuri pe la primărie și instituțiile abilitate în căutare de o locuință socială. Vom vedea ce putem face, spuneau autoritățile pe un ton ce mima compătimirea, vă rugăm să completați o cerere, semnați aici și aici, foarte bine, o să vă contactăm cât putem de repede. 

Mda, cât putem de repede. Trecuse o săptămână și purtam același tricou alb care se înnegrise, aceleași sandale prăfuite și aceiași blugi. La picioarele mele, două sacoșe de rafie în care adunasem tot ce îmi rămăsese în urma divorțului și izgonirii în stradă. Ca un melc care își împarte cochilia în două jumătăți egale, așa mă simțeam acum.

Singurul lucru care îmi aparținea și care încă era în bună orânduială (în sensul că nu fusese înghițit de gaura neagră a ruinei) era părul. Aveam un păr lung și înfoiat ca al lui Brian May. Cu diferența că pe al meu îl ninsese timpul pe repede-nainte după ce pierdusem tot: nevastă, fiică, apartament. Cu membrul trupei Queen mai aveam în comun astrofizica; mă rog, eu profesasem în astrofizică la universitatea din oraș, el doar își dăduse doctoratul. Totuși, exista și aici o deosebire esențială. În timp ce traiectoria vieții lui cunoscuse o ascensiune fulminantă, viața mea se prăbușise asemenea unui meteorit. 

Jocul de ruletă – coada de foc a meteoritului. Nu mi-am văzut fata crescând. Am ars prea repede și i-am ars și ei aripile în timpul arderii mele.

Peste drum de stradă, vizavi de părculețul în care mă aflam, era un hotel Ramada. La parterul hotelului era un cazinou. E ciudat cum unii oameni roiesc în jurul lucrurilor care i-au ruinat, precum o fantomă care bântuie locul în care fostul ei trup și-a găsit sfârșitul. Un soi de masochism sufletesc sau ceva mai mult de atât, ceva de sorginte metafizică?

Toată cariera mea mă ocupasem cu datele concrete ale fizicii, metafizica nu fusese domeniul meu de interes, dar iată-mă nevoit acum să-i slujesc după ce concretul de care vorbeam se risipise printre degetele mele ca nisipul. Metafizica drept unic stâlp de sprijin al existenței. Cine ar fi crezut cunoscându-mă cu niște ani în urmă?

O mămică tânără cu fetița ei în jur de doi ani s-au așezat la două bănci distanță de mine. Fetița purta o bluziță în culoarea magnoliilor și se juca, avea un căluț de lemn cu rotile legat cu șnur. Semăna cu jucăriile mele din copilărie, o amintire care mi-a așternut un zâmbet pe chipul ridat și obosit de viață. Fetița s-a apropiat de mine cu acea inocență curioasă specifică perioadei copilăriei. Inocența paradiziacă de dinaintea ivirii Răului în lume. De-asta nu au deranjat-o nici mirosul, nici felul meu de a arăta, care nu aveau nimic în comun cu ospitalitatea și buna-cuviință.

— Ce faci, dragă, ai ieșit la plimbare cu căluțul? am îndrăznit s-o întreb.

— Amira, vino aici, mami, lasă-l pe domnu’.

Dar fetița nu-și ascultă mama și continua să se uite la mine și să-mi zâmbească. Zâmbetul ei – căldura unei zile de aprilie când încă eram întreg.

— Uite, am zis, aplecându-mă spre jucăria ei, căluțul nu poate fugi dacă stă cu copitele în sus. Am întors calul de lemn cu rotilele pe asfalt, moment în care mama Amirei s-a ridicat de pe bancă, și-a luat fetița de mână și mi-a aruncat o privire dușmănoasă.

Nu am judecat-o. Receptorii adulților în fața mizeriei umane se activează instantaneu când simt că această mizerie se află în preajma propriilor odrasle. Era firesc să simtă același lucru și în ceea ce mă privește.

Au plecat amândouă și m-am simțit singur. Mai singur ca oricând. 

În păr simțeam pieptenele reconfortant al vântului, dar nu era de-ajuns. M-am lungit pe bancă, lăsându-mă în voia hairstylistului meu nevăzut și am închis ochii. În vis am revăzut chipul Amirei.

Poate că zâmbetul acelei copile era felul lui Dumnezeu de a-mi spune că nu m-a abandonat.

Mihai BĂLĂCEANU

Mihai Bălăceanu (n. 1994). Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Am debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu. În 2021, am fost inclus în Șotron pe zăpadă, antologia de proză scurtă a Editurii Siono. În prezent, lucrez ca redactor la Media Press TV România și public cronici de carte, editoriale și proză scurtă în Ficțiunea OPTm, LiterNautica și Revista Familia.

Copyright © fictiunea.ro