Prima mea amintire este încercarea de a-mi face singură o poveste, fiindcă pe celelalte prea le știam pe toate. Curând după aceea am amintirea clară a unei povești a cărei eroină era o Flacără. M-am ales atunci, la 4 ani, cu replica mamei: "Pune mâna și citește că nu iese scriitoare din tine!"

Am citit pe rupte, am făcut chiar filologia ca să citesc mai mult. Mare noroc am avut că cei de la Engleză erau obligați să facă secundar Româna. Citeam 3 luni vara, zi și noapte. Citeam în timpul anului universitar, în timpul "meu", dar și în orele de marxism sau la cursurile unor profesori care habar nu aveau ce cuvinte spun. Unii chiar mă admonestau: "Bagă cartea în bancă!", ceea ce voia să zică: "Nu mai citi!"

De la 4 la 74 de ani, am scris și am tăcut. Cine să mă citească și de ce? Nu mai bine citesc ei cărțile altora, cum am fost și eu învățată? Doar că eu am fost de când mă știu enervant de perseverentă. Poate nu merită citit ce scriu eu, dar, dacă mi-a dat Dumnezeu intuiția asta în suflet că acolo e lumea mea, eu la scris nu renunț. Și n-am renunțat. Doar că nu a știut nimeni acest lucru. N-am scos cărți, n-am avut confrați bârfitori [avantaj eu], am fost total independentă. Nu existam în lumea mea decât eu și sertarul.

Dăm la o parte cărțile de anglistică, unde pot să zic, vorba nu e nouă, că "am făcut pârtie." Acolo era profesia vieții mele. A existat și acolo ceea ce latina numește "invidia medicorum pessima" – înlocuim medicul cu filologul și obținem sensul exact la care mă gândesc.

Și a venit anul 74 al vieții mele, când Doina Ruști a deschis o ușă. A apărut Bea, am scos la lumină un roman scris acum 50 de ani, și m-am gândit brusc: "It's now or never." Aceasta este explicația seriei de cărți de sertar pe care o scot acum, mirându-mă și eu câte s-au adunat. E bucurie și în același timp nesiguranță. Merită citit ceea ce scriu eu? Confesiuni... Să fiu cu adevărat scriitoare?