Dan se așază pe partea cealaltă a mesei unde mușamaua galben-ocru cu trandafiri roz spălăcit era deja tocită. În bucătărie era cald, mijloc de iulie, perdeaua de la fereastră flutura de la toate ușile deschise, mama prăjea a doua porție de cartofi noi, iar eu mă topeam de căldură.

Îmi trăsesem reiații negri și o maletă pe mine și n-ar fi reușit nimeni pe lume să mă facă să-mi schimb outfitul. Mă enerva pălăvrăgeala lor, dar știam bine că dacă Dan e la noi, mă va lăsa să stau mai mult în oraș.

Mama pune cartofii din tigaie în castron, scoate salata de roșii din frigider și friptura din cuptor. O muscă mare, neagră-verzuie, bâzâie insistent deasupra mesei.

Tot tabloul ăsta "family" mă enervează îngrozitor, așa că aplic metoda autoînfundării urechilor, desăvârșită încă din copilărie, când mama și tata se certau cumplit. Pot chiar să mormăi încetișor ca să-mi înfund urechile și mai bine. Musca nu se mai aude deloc, dar se învârte pe deasupra cartofilor. Abia aștept să mâncăm să pot pleca odată în oraș.

Mama se întoarce spre mine și-mi spune că Dan vrea să-mi zică ceva.

Îmi dezactivez bâzâitul din urechi și mă prefac atentă. Nu prind primele cuvinte, mai apoi nu-mi vine să cred.

Dan mă întreabă cu un zâmbet larg dacă aș fi de acord să-l aducă pe fii-su ăl mare să locuiască la noi. "E de vârsta ta, puteți împărți aceeași cameră, o să vă înțelegeți foarte bine și mai încolo ne putem muta într-un apartament mai mare."

"Drop dead" – zic în mintea mea, înfigând furculița în grămada de cartofi prăjiți. Mama mă întreabă de ce nu zic nimic. Mănânc, mestecând calm, în timp ce în mintea mea se bulucesc gânduri printre înjurături. "Da' nu mai bine mori tu, măi băiatule, cu tot cu ideile tale de căcat, cu fii-tu pe care nu-l cunosc și pe care nu vreau să-l cunosc, d'apăi să-l primesc în camera mea?"

Par calmă, ceea ce-i contrariază, de obicei fac scandal când nu-mi convine ceva și încep să presupună că aș fi de acord. Musca dă târcoale mâncării, nimeni n-o mai alungă și se așază fix pe cartofi. Începe să se miște ciudat și depune o grămăjoară de ouă pe un cartof. Mușiță. Îmi vine să vomit, mă abțin, le spun că o să mă gândesc la ce au zis ei și aștept. Sunt furibundă și tot ce-mi doresc e ca Dan să înghită mușița aia și să moară. În chinuri.

Întinde furculița, o înfige într-o grămăjoară de cartofi, se uită la mama, comentând în legătură cu nu știu ce, cartofii pică în castron, râde, înfige din nou furculița în alți cartofi, prinzând în dinții ei și cartoful cu scârboșenia muștei, deschide gura și înghite. Icnesc spasmodic, îmi pun mâna la gură, fug la baie, inspir sacadat pe nas, încercând să șterg din minte imaginea scârboasă a gurii care înghite.

Mama ciocăne la ușa băii, îi zic să mă lase în pace că mi-e rău de la căldură, îmi dau cu apă rece pe față, mă uit în oglindă și mă bufnește râsul. Habar n-am de ce. Mai stau vreo 5 minute în baie, ies încet și le arunc peste umăr, din ușă, "Mă întorc la 12."

"Îți păstrez cartofi sau poate să-i mănânce Dan pe toți?"

"Să-i mănânce", spun icnind și o iau la fugă pe scări.

*

Dan plecase de vreo două săptămâni în Victoria să-și recupereze odrasla cea mare (aia de trebuia să locuiască în camera mea) și din convorbirile telefonice dintre mama și el reieșea că fosta nevastă e mai sănătoasă la cap. Nu voia să-l lase și pace. Mie îmi convenea. Au mai trecut alte două săptămâni, cu semne rare din partea lui, vreo două telefoane cred, apoi s-a așternut tăcerea. Mama s-a agitat o perioadă, a încercat să-l găsească, nu mai venise nici la serviciu (erau colegi) și, după două-trei luni, s-a obișnuit cu gândul. Ne-am continuat viața în liniște, am întrebat-o de câteva ori dacă știe ceva de el, mi-a răspuns sec: "Nu-i treaba ta!". Hm, mie îmi convenea.

Cu câteva zile înainte de Crăciun sună telefonul și o aud pe mama vorbind precipitat și șoptit. Pune receptorul în furcă, intră în sufragerie și începe să plângă. Intru și eu, mă așez pe fotoliu, așteptând să-mi spună ceva. Într-un final, cu un zâmbet tâmp pe față, aducând a satisfacție, îmi spune că Dan a murit. De ciroză.