Manuscrisul fanariot, document real prezentat în facsimil la sfârșitul romanului, conține, în câteva fraze, povestea de la care autoarea împletește țesătura complexă și fastuoasă a unei întregi lumi ficționale. În "Un veac de singurătate", manuscrisul misterios al lui Melquiades este Cartea care conține metaforic lumea ficțională și a cărei citire până la final va aduce sfârșitul Macondo-ului – în romanul Doinei Ruști manuscrisul este pre-textul care va justifica o halucinație a simțurilor susținută pe aproape 450 de pagini. 

Avem de-a face cu o metaficțiune istoriografică a cărei lume ficțională este impecabil construită. O lume luxuriantă, croită printr-o scriitură de o senzualitate acută: imagini, sunete, mirosuri se amestecă și succed cu frenezia care trebuie, într-adevăr, să fi fost viața de zi cu zi în Bucureștiul sfârșitului de veac optsprezece. Astfel, imaginarului fanariot din literatura noastră i se adaugă un roman important. La fel ca în romanele lui Eugen Barbu, lumea imaginată de autoare conține toate contrastele, tot binele și răul, corupția și iubirea, agonia și extazul pe care le asociem cu această perioadă a istoriei noastre. Bucureștiul fanariot este fascinant în mizeria și splendoarea sa. 

Nu întâmplător l-am evocat pe Garcia Marquez; senzația că "Manuscrisul Fanariot" este un roman aflat în vecinătatea romanului sud-american nu m-a părăsit pe întreaga durată a lecturii. Fapt explicabil prin aceea că există un tip de scriitură proprie clivajului dintre lumi și lumilor "neașezate" și că această scriitură, la fel ca în cazul autorilor boom-ului, și-a găsit drept de cetate, consecință a Istoriei, și în literatura noastră (Cărtărescu sau Agopian ar fi alți doi reprezentanți ai săi). Este vorba, până la urmă, de un tip de sensibilitate barocă; m-am gândit chiar și la realismul magic, căci, nu de puține ori, scenele din roman, prin vivacitatea și pitorescul lor, m-au lăsat cu senzația că se opresc la granița supranaturalului și că autoarea s-a reținut, păstrânduși cititorii tocmai la limita registrului realist. 

Romanul se adaugă istoriei bogate a balcanismului literar românesc. Nu este ocolit nici termenul de epocă, nici cuvântul neaoș. O sumedenie de scene ar merita menționate. Memorabilă, de pildă, este aceea în care în Bucureștiul anului 1796 este adus primul pian. Amploarea tabloului compus din atâtea scene și detalii conferă întregului calitatea de mare reușită epică. 

Până la urmă, dincolo de armătura ideatică și teoretică, romanul convinge prin lumea fascinantă pe care o creează. O poveste de iubire (cu un happy end poate puțin umbrit de circumstanțele împlinirii iubirii) într-o lume configurată mai mult decât convingător.