O întâmplare absolut fericită – ca să nu zic de-a dreptul un mic miracol cu pretext instituțional – a făcut ca pe data de 18 iunie a.c., imediat după examenul cu masteranzii botoșăneni înscriși la Retorica discursului științific, literar, jurnalistic, publicitar și electoral  (un examen, atenție!, susținut chiar la disciplina intitulată "Modalități, discursuri și convenții de reprezentare identitară"...), să fiu unul dintre cei 52 de fericiți aflați în sala de spectacole din Casa Tineretului din Botoșani. Acolo unde am asistat la o reprezentație de zile mari a Teatrului "Mihai Eminescu", pe care vocile autorizate din media și oamenii de teatru cu adevărat competenți din țară sper să nu o ignore. Este vorba despre EROINE, după Publius Ovidius Naso, primul spectacol regizat, scenografiat și ilustrat muzical pe scena botoșăneană de tânărul Andrei Măjeri. Produs reprezentativ al școlii clujene de teatru (gorjeanul, n. 1990, este absolvent al Universității Babeș-Bolyai, unde și-a dat inclusiv doctoratul în Artele Spectacolului), Măjeri și-a investit nu numai pregătirea de specialitate și inventivitatea creatoare, ci și tot entuziasmul de început de drum moldav, într-un spectacol ideativ, de o temeritate pe care mi-ar plăcea să o văd mai des pe scenele de teatru românești. 

Povestea din spatele lui este clarificată într-o scurtă confesiune regizorală, numai bună de stârnit interesul publicului rafinat, gata oricând să savureze nu numai delicatese artistice așa-zicând verificate/ clasicizate, ci și ingrediente culturale mai degrabă atipice/ percepute la noi drept de tot exotice – precum, bunăoară, cele metamoderniste, postumaniste ș.a.m.d.: "În noiembrie 2019, am descoperit, într-o librărie din Valencia, EROINELE poetului Ovidius. O colecție de scrisori de dragoste ale unor figuri feminine mitologice către bărbații lor, «eroii». Doi ani și jumătate mai târziu, la Teatrul "Mihai Eminescu" Botoșani, întâlnesc grupul perfect de actrițe pentru a pune în scenă, pentru prima oară în cariera mea, genul epistolar. Dar, mai ales, pentru a vorbi despre rănile iubirilor nedrepte. Într-un echipaj de 8+1, umăr la umăr, una lângă alta, ele își spun poveștile de iubire, chestionându-le, pe parcurs, dintr-o perspectivă critică. Spectacolul EROINE propune întreruperea unui parcurs nefast al istoriei dominante și al patriarhatului internalizat. Cele nouă eroine aruncă năvodul surorității peste cât mai multe alte eroine. Putem chestiona memoria culturală, doar punând-o în dialog cu schimbările societale. În barca noastră, interogăm capacitatea unei femei de a trăi miza alteia. Vorbim despre regenerare, demnitate, refuz selectiv, empatie, politicile corpului, destin social și măsura în care ne definim prin persoana iubită. Unde? În larg, într-un spațiu securizant, acolo unde eroinele pot spune: Te văd, sora mea!" 

Hipotextul EROINELOR lui Măjeri este, așadar, antic – ovidian, mai exact. El este reprezentat de o serie de istorii cu pretext erotic și rezonanță mitologică arhicunoscută, transpuse în formulă epistolară de cel pe care, deloc întâmplător, istoria literară a umanității chiar l-a reținut drept Cântărețul iubirilor gingașe. Bineînțeles că în concepția artistică de față, deși își păstrează dominanta erotică (una deloc gingașă, însă), cele nouă scrisori – trimise, chipurile, de Ariadna către Tezeu, Penelopa către Ulise, Fedra către Hipolit, Deianira către Hercule, Briseida către Ahile, Hipsipila către Iason, Medeea către Iason, Enone către Paris și Elena către Paris –  sunt inserate în formatul spectacular și "jucate" în așa fel încât să ilustreze cu mult mai mult decât chinurile de iubire, ură și răzbunare sau regret mordant ale unor figuri feminine emblematice pentru modul antic de a privi dragostea (și ceilalți demoni ai ființei...). 

Pe de o parte, ingenios asamblate și convingător interpretate (după caz și capacitate interpretativă: pătimaș, revoltat, cu aplomb, entuziasm contagios ori o autoironie sanitară), discursurile acestora se transformă într-un fel de cutii de rezonanță ale feminității dintotdeauna, obligate de convențiile comunitare să își asume o serie prestabilită de roluri, dar gata oricând să le sfideze, indiferent de preț. Pe de altă parte, însă, partitura scenică de sorginte antică suferă, voit, un proces de metabolizare care să permită identificarea simpatetică a oricărei spectatoare de azi cu fiecare dintre EROINELE de odinioară, jucate, în ordine, de: Alexandra Acalfoae, Crenola Muncaciu, Dana Bucătaru, Lenuș Moraru, Ella Nistor, Lidia Uja, Silvia Luca, Irina Mititelu și Gina Pătrașcu-Zamfirache. Ajungând aici, să recunosc faptul că mi-au plăcut și emoțiile lor, altminteri firești la a treia sau a patra reprezentație, și maniera în care au știut, atât individual, cât și ca un grup (cel puțin în aparență) bine sudat, să se adapteze rigorilor impuse de spațiul scenic nu tocmai încăpător. Iar în elementele de recuzită dramatică, în general bine alese, în coregrafia atentă a Victoriei Bucun, în inserțiile de limbaje complementare sau alternative și în fragmentele muzicale de diverse tipuri (de la rock și disco la manele), ca și în cele câteva momente de comunicare extra-textuală (unele cu deschidere implicit meta-artistică, altele ca și decupate fie din studiile de gen, fie din dialogurile pe care le putem auzi cam peste tot astăzi în mediul urban – pe străduțele periferice, în cafenele de fițe, la sală ori în fața buticurilor din malluri...) am preferat să văd un pandant discursiv menit a lega Istoria antică de micile istorii actuale, trasând în același timp o linie de continuitate între prima și cea de-a treia femeie (cf. Gilles Lipovetsky). Adică modelul feminin creat în contemporaneitate, pentru care existența înseamnă nu predestinare și obligație de asumare a unor roluri ori funcții sociale, ci alegere, obiect fertil de interogație și negociere continuă.

Am plecat din teatrul botoșănean cu impresia că am asistat la un spectacol curajos, cu detentă sociologică și miză identitară macro, care valorifică intertextul antic pentru a vorbi publicului românesc de azi despre prejudecățile de reprezentare și inechitățile de gen. Dar și cu întrebarea dacă spectatorii moldavi de orice vârstă și back ground cultural pot fi cu adevărat receptivi la asemenea tip de abordare teatrală care, într-un fel, pune degetul pe o rană încă deschisă. Mi-au răspuns imediat, desigur fără să vrea, chiar primele două perechi de prietene ale căror reacții  "la cald" le-am auzit verbalizate pe holul de la intrare, transformat într-un fel de palimpsest epistolar (scrisorile primite în urma apelului lansat de Andrei Măjeri sunt fixate pe niște panouri îmbrăcate în pânză, în așa fel încât spectatorii să le poată  vedea și eventual parcurge și la intrare, și la ieșire). Primele doamne, după toate aparențele cincuagenare, au țâțâit ușor condescendent, apoi au răbufnit direct: "-Ce-a fost asta, dragă?! Cum le-a pus pe actrițe să vorbească așa între ele... -Da, ce tupeu!". Celelalte două, de bună seamă studente ori proaspăt absolvente de studii superioare, au comentat succint amestecul de limbaje și registre, pentru a conchide,  entuziasmate, că "-A fost un spectacol tare de tot! Ai văzut?! -Da, tu, parcă ni se adresa nouă!" Q.E.D.!