Numit de Doina Ruști "Romanul de maturitate al lui Radu Găvan", Isus din întuneric ne propune o lectură profundă, pe mai multe niveluri, variind între fantasticul cu accente horror și cotidianul finalului de secol XX. Pe scurt, cartea prezintă drama unui adolescent înzestrat cu talente artistice speciale și care pe lângă faptul că nu și-a cunoscut niciodată tatăl, se confruntă și cu pierderea timpurie a mamei, fapt pentru care se învinovățește.

Împovărat de dilema absenței figurii paterne, absență pe care mama sa nu i-a explicat-o niciodată, protagonistul – sau unul dintre cei doi protagoniști, deoarece cartea ține în balans o dualitate – începe propria căutare. Iar aceasta se întinde pe mai multe planuri. Dacă la început demersul este unul artistic, tânărul încercând să-și folosească talentul de desenator pentru a surprinde o reacție a mamei sale, odată cu pierderea acesteia, căutarea devine biunivocă, de parcă destinul ar încerca să-i dea indicii. Deși nici bunica sa – singura figură marcantă rămasă aproape de el – nu îl poate ajuta, o serie de coincidențe și descoperiri întâmplătoare îl conving pe copil că tatăl său e un scriitor faimos.

Baleind perspectivele unui număr de personaje, romanul prezintă câteva imagini foarte puternice și cu încărcături emoționale deosebite, analizându-le apoi pe îndelete cauzele și efectele. Violul în grup, haita de câini care ucide, bolovanul care sfarmă țeasta, toate acestea sunt imagini recurente care apar episodic, de fiecare dată altfel, cu grade diferite de concretețe. De la imaginar sau oniric la concret, de la viziune la amintirea reprimată, paralelele pe care imaginile similare trăite de personaje diferite le creează au darul de a construi punți peste timp și spațiu și de a conecta oameni aparent fără legătură.

De fapt, dacă analizăm un pic, observăm destul de multe similitudini între viețile lui Amadeo și Ludwig Admistadt, foarte bine puse în evidență de discuția dintre Amadeo și bunica celui care crede că-i fusese tată. Este imposibil să nu observi o dramă recurentă, aceea a lipsei figurii paterne, protectoare, atât la protagonist, la unul dintre prietenii acestuia, cât și la prezumtivul său tată. De asemenea, truda bunicii care ajunge să crească singură un nepot este împărtășită de mai multe personaje, la fel și aceea de a avea un copil diferit, care nu se poate integra într-o colectivitate, deoarece aceasta-l respinge.

Sunt și câteva leitmotive secundare, cum ar fi povestea piticului înfricoșător sau a pictorului sărac, întâlnite de mai multe ori, suprapunându-se în diferite moduri cu povestea principală. De fapt, această țesătură atentă și cu foarte multe conexiuni este cea care dă greutate romanului, îl face memorabil și-l individualizează. Ajută foarte mult și modul în care aceste legături se descoperă gradual, pe măsură ce acțiunea evoluează, iar protagonistul întrevede mai multe fațete ale realităților între care e prins.

Structural, romanul este împărțit în patru părți, cea secundă ocupând în jur de două treimi din volum și astfel jucând rolul principal. Prima parte ne introduce doar în acțiune, propunând două personaje fără un rol funcțional în poveste, mai degrabă spectatoare, și, odată cu ele, pregătindu-l pe cititor pentru multiplele niveluri de poveste-în-poveste care vor urma. Și încă din primul paragraf suntem avertizați de stranietatea celor ce urmează a fi relatate și a gradului lor ridicat de incertitudine, de parcă realitatea ar fi privită prin sisteme de prisme care cariază.

Partea a doua începe printr-o imersare care uneori pare chiar cădere, dintr-o poveste în alta, urmărind personaje consecutive. La un moment dat, acest fapt devine puțin obositor pentru cititor, firul central părând greu de urmărit, din cauza multelor coturi. Imaginile macabre sunt întrezărite la început în vise, apoi acele vise sunt regăsite în tablouri, pictorii aduc cu ei alte povești, cu alte personaje, fiecare cu demonii lor. Și astfel se insinuează și teama de predestinare.

Însă din momentul în care se oprește asupra lui Amadeo Engelbert, în perioada adolescenței lui, curgerea devine lină. Am găsit drept cea mai plăcută parte a lecturii cea în care el, împreună cu cei trei prieteni ai săi, își face o trupă de rock, iar Jon, managerul lor, încearcă să-i conducă pe drumul afirmării. Deși obsesiile lui Amadeo despre tatăl său și despre propria damnare îl macină în continuare, el reușește să le țină o perioadă sub control, găsindu-și o formă de echilibru în artă și-n iubire.

Însă în partea a treia, devenit tată, Amadeo este supus unor încercări mai severe, multe dintre elementele introduse în carte până aici căpătând un sens în dezvoltarea relației dintre el și fiul său. Nu voi detalia, voi spune doar că acest fascicul este scris sub forma unei oscilații în jurul unui eveniment definitoriu, pe care-l vom descoperi doar la final și care va da sens întregii zbateri. 

În fine, ultima parte se materializează într-un delir, un țipăt al celui prins între două lumi, neștiind pe ce drum să o apuce. Am găsit drama din final ca fiind de o sensibilitate deosebită, lupta dintre vina pentru pierderea mamei și dorința de a-și ajuta fiul în lupta pentru viață închizând rotund romanul.

Și peste toate traumele și subiectele asupra cărora Radu Găvan ne invită să medităm, se înalță un "apoi s-a făcut întuneric", deopotrivă amenințător și izbăvitor, exact cum sugerează și titlul cărții.