Mereu am ținut Paștele în familie și în fiecare an așteptam cu nerăbdare sărbătoarea, până acum patru ani, când, cu doar o lună înainte de Înviere, l-am pierdut pe tata. Și nu puteam să înțeleg. Cum de natura își vedea în continuare de cursul ei, florile de cireș miroseau la fel de dulce ca întodeauna, ramurile copacilor se acopereau de frunze și soarele blând îmi dezmorțea trupul ca în fiecare primăvară. Iar în mine creștea un gol care mă consuma din interior. Dincolo de durere, simțeam furie, revoltă, deși nu-mi era clar (și nici acum nu-mi este) față de cine sau față de ce anume. Poți să detești moartea? Curgerea firească a timpului? Deteriorarea inevitabilă a unui trup sub efectul unei boli îndelungate? Credeam că eram pregătită pentru asta, mă așteptam să se întâmple, dar de fapt nu știam cum să trăiesc cu un gol în mine, cu o lipsă, cu un om transformat pentru totdeauna într-o amintire. Învierea din acel an am așteptat-o încercând să înțeleg toate astea și să mă înțeleg.

Mi-am găsit refugiul în muncă, în ceva ce îmi plăcea să fac, dar, după ce șeful meu, alături de care speram să lucrez mulți ani, a fost concediat, mi-am dat demisia și mi-am căutat un rost în altă parte. Au urmat luni, apoi ani de zile în care m-am străduit să-mi găsesc echilibrul, oscilând între speranță și deznădejde, iar în timp, aproape fără să-mi dau seama, totul a început să capete sens. Nu știu când, cum și de ce, nici nu contează. Am acceptat golul din mine, omul drag transformat în amintire, durerea pe care nu o pot controla și care devine mai intensă dacă încerc s-o ignor, amăgindu-mă că totul este bine. Nu e bine, e doar așa cum trebuie să fie, iar atunci când nu pot să schimb ce se întâmplă în jurul meu, pot totuși să decid modul în care mă raportez la tot ce trăiesc și să dau un sens, să găsesc ceva care să mă ajute să fac lumină în întunericul pe care îl simt uneori în jur, așa cum oamenii aprind lumânări când se întorc noaptea de la Înviere.

Acum patru ani nu m-am putut bucura de Paște, pentru că mi se părea nedrept ca în jurul meu viața să meargă înainte cu aceeași seninătate ca până atunci. Între timp, am înțeles că exact așa trebuie să se întâmple, pentru că Învierea este despre speranță și despre oameni care devin amintire.