nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Noaptea de Paște

Picurat cu ceară și tot nu pot asocia Paștele cu vreo carte sau vreun film. În apărarea mea, nici cu mese încărcate de grăsimi și zaharuri ori cu vreun miel surghiunit în cuptor. În schimb, cerând clemență în fața acuzației de blasfemie, o să fac o asociere ciudată. Un anume mesaj de pe un panou publicitar s-a transformat în imaginea simbol a Paștelui pentru mine. Câteva vorbe care-au rezumat misterul umanității. Totul lângă un mall întunecat și ferecat în noaptea aceea.

Cerul e negru, nu se zăresc nori sau stele. Oamenii vin în grupuri pe trotuarul de peste drum de mall. Traficul e lejer, aproape inexistent, așa că unii traversează liniile de tramvai, merg direct pe bulevard.

Vorbesc între ei, râd, se aud glasuri amestecate. Cineva sparge semințe și clefăitul parcă are ecou, prins între asfaltul trotuarului și gardul alb, din beton.

Lumina artificială își întinde brațe și degete schimonosite, care se preling peste bulevard, prin crengile contorsionate ale copacilor întunecați. Clădirea centrului comercial e ca o caracatiță, cu tentacule întinse în fiecare direcție, cu magazine, restaurante, librării și cofetării acoperite de pereții pe ici drepți, pe dincolo rotunjiți, din beton și sticlă. În exterior sunt reclame felurite. Nu sunt iepurași, ouă și nici mesaje pioase. Iar unul dintre texte, scris cu litere cam cât piticii de grădină, parcă te bate pe umăr, te sâcâie, fluieră încetișor și te face să-ntorci iar și iar capul.

Din altă direcție, două pete, una roșie, alta albastră, se fugăresc precum câinele și pisica. E o mașină de poliție parcată, cu girofarul pornit, trasă în insulița decupată în trotuar pentru stația de autobuz. Vântul nu adie și aerul e apăsător. Râsete, discuții, telefoane.

Un copil le poveștește adulților care îl însoțesc ceva despre un mall, altul decât cel de peste drum. E serios și mândru de ceea ce spune, de parcă mall-urile sunt cele mai tari locuri de joacă.

Tramvaiul huruie și troncăne pe mijlocul drumului, gata să se desprindă în bucăți. Vatmanul e singur, un chip văzut fugar, încercănat de scârba produsă de programul prelungit. Dar roțile îl duc mai departe și zgomotul se scurge, lasă loc comentariilor, glumelor, hăhăielilor. E o atmosferă de Anul Nou, în ciuda căldurii apăsătoare.

În noapte strălucesc măștile sanitare în toate culorile și formele. Unele întinse peste nas și gură, altele strânse sub bărbie. Alții merg mândri, fără mască și țin spatele drept, întind gâtul ca să fie văzuți. Își dezvelesc dinții. Mersul, postura, grimasele lor sunt o declarație. Clefăitul continuă iar cojile de semințe care se izbesc de asfalt pocnesc ascuțit.

În mijlocul gardului alb și lung e o poartă. Acolo se adună un ciorchine de siluete. Deja nu se mai poate intra, dar umbrele se lipesc între ele. Lumina artificială le mânjește, dar nu le oferă individualitate.

O mașină oprește pe bulevard. Farurile luminează un capac de canal, avariile clipocesc peste cei care așteaptă. Portierele se deschid. De niciunde se aude un fluier ascuțit, apoi, pe prima bandă, la distanță, se conturează o veste reflectorizantă, un chipiu, o mână care face semne către mașină. Pasagerii coboară, șoferul merge mai departe.

Mulțimea se întinde în stânga și în dreapta intrării. Vecinii și prietenii se recunosc între ei, se strigă. Se văd siluete și printre găurile modelate în gard. De partea cealaltă e o văgăună întunecată. Lumina proiectată de ecranul telefoanelor scoate în evidență câte o bărbie, o mască ori niște orbite supradimensionate peste care cade câte un breton des ori șuvițe răzlețe.

Un hârâit prelung sare din întuneric. Liniște... Apoi o voce amplificată aruncă un “doi-zece" interogativ. Se aude.

Pașii bat asfaltul, genunchii troznesc, degetele se agită. Vocile continua să zumzăie, vesele și serioase, povestind, certând, lamentându-se. O așteptare prelungă se întinde parcă la infinit, în ritm de semințe sparte și bârfe răscoapte. Tineri și bătrâni, copii și adulți, fiecare cu un vălmășag de gânduri, griji, probleme, bucurii.

Brusc, cineva trage aer în piept. Urmează o pauză care e chiar liniștea dintre bătăile inimii. Doar un foșnet se mai aude, dar nu de stofe. Peste gard, în haul întunecat se aprind lacrimi gălbui, pâlpâitoare.

-Veniți de luaaați Luminăăă…

Vocea e puternică și nu boxele o duc mai departe, ci vântul care s-a iscat dintr-o dată. Ferestrele înguste, cu boltă, se aprind ca un brâu. Trunchiul bisericii se albește iar acoperișul greu și cupola se desprind din întuneric. Mici puncte galbene se ițesc pe cer, ca și cum lumânările din curtea bisericii s-ar oglindi una după alta, aprinzându-se până și-n străfundurile înalțimilor.

Vocile preoților se îngemănează, îndemnul devine cântec, vestea cea mare e poezie. Chipurile, măștile, mâinile sunt galbene. Flacăra e împărțită, oamenii tac, se apropie să împrumute Lumina și-și vestesc, își urează unii altora bucuria fără cuvinte. E singura avere pe care n-o pizmuiesc, n-o pun sub obroc. O dau mai departe cu ochii și sufletele larg deschise. Generozitatea și modestia pot fi trucate, ajutorul poate fi o mască pentru mârșăvie, sfătuitorul mai are și gânduri rele. Dar Lumina e dată și primită, n-are stăpâni și sclavi în rândul oamenilor. Lumina e egalitate.

E liniște și muzica slujbei e cea mai plăcută și mai plină tăcere. În aceste clipe, nu mai contează măștile. În aceste clipe, bobul de credință care mută munții e în mâna, în ochii, în glasul fiecăruia. Acum câștigi, crești, te-mbogățești.

Într-o astfel de Noapte, înțelegi diferența dintre foc și lumină. Focul distruge, lumina creează, dă naștere și nu i se pot reproșa umbrele.

Dar timpul îi mână pe toți de la spate. Grijile, patimile, adidașii și sandalele, ceasurile și brățările aurite. Lumina se îndepărtează pe străzi și alei, în mașini și tramvaie. Vâjâie un curent așa cum se iscă doar în spațiile betonate, printre ziduri și parcări. Un curent aspru și uscat. Flacăra lumânării tremură, se îndoaie. Fitilul fâsâie, fumul se-nnegrește. Lumina se mai încovoaie o dată a nedumerire, se apleacă și...

Voi orbecăi din nou prin întuneric, dar revin mereu la o noapte, nu oricare, ci Aceea. Mai gol, mai puțin plin. Eternitatea nu-i decât o clipă, dar una înțeleasă până-n străfundurile ei.

Mesajul de pe panoul publicitar mă urmărește pe drumul spre casă. Brusca sinceritate a copywriterilor, afirmația simplă și directă, un miez de înțelepciune care brusc pare răspunsul la tot și la toate. "Încarci cât plătești"? Viața nu e niciodată la super-ofertă și nici la reduceri. "Încarci cât plătești"!

Flacăra se chircește în sine, pâlpâie a slăbiciune și Lumina, lumina...

Clădirea mall-ului e rece și îngâmfată, stăpână pe bulevard, pe oraș, pe întinsul cel mare. Caracatița ne înghite pe toți, chiar și în afara orelor de program.

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)