nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

O moarte neașteptată...

Charles se duse să se așeze pe banca din foișor. Razele de lumină treceau printre ostrețe; frunzele de viță își trasau umbra pe nisip, iasomia îmbălsăma, cerul era albastru, cantaridele bâzâiau în jurul crinilor înfloriți, iar Charles se simțea înăbușit ca un adolescent sub vălurile nedeslușite de dragoste care-i umpleau inima tristă.

La ora șapte, micuța Berthe, care nu-l văzuse toată după-amiaza, veni să-l ia la cină.

Avea capul răsturnat pe spate, rezemat de perete, ochii închiși, gura deschisă și ținea în mână o șuviță lungă de păr negru.

— Tată, vino odată! zise ea.

Și, crezând că vrea să se joace cu ea, îl împinse ușor. El căzu la pământ. Era mort.

După treizeci și șase de ore, chemat de spițer, domnul Canivet veni în grabă. Îi făcu autopsia și nu găsi nimic care să dea de bănuit (Doamna Bovary).

Trei zile mai târziu, a urmat înmormântarea. Micuța Berthe stătea și se uita în oglindă, în timp ce prietena mamei sale, doamna Homais, îi pieptăna părul lung și încâlcit. Berthe nu și-a pieptănat părul din ziua în care tatăl ei murise. Doamna Homais perie cu grijă părul fetei, apoi o îmbrățișă și îi rosti cu o voce caldă:

— Acum du-te și îmbracă-ți rochia neagră.

Toată lumea ei se dispersase. Nu îi mai rămăsese nimic în afară de casă, iar aceasta urma să fie vândută pentru a acoperi datoria tatălui său.

***

Era o frumoasă zi de martie. O zi mult prea frumoasă în care să fii îngropat.

Deși era senin, Yonville-l’Abbaye, micul târgușor la opt leghe de Rouen, între drumul spre Abbeville și cel spre Beauvais, înconjurat de pășuni pe de o parte și de râul Rieule pe de altă parte, devenise acum negru. Întreg satul a participat la înmormântarea lui Charles Bovary. El fusese, până la urmă, medicul târgușorului și, dincolo de asta, locuitorii aveau o mare simpatie pentru el.

Berthe mergea cât mai aproape de sicriul tatălui său, în timp ce își ținea capul aplecat, ca să nu vadă cu propriii ochi privirea tristă a oamenilor ce se uitau la ea.

"Vor doar să mă vadă plângând", își spuse în mintea ei. Dar ea nu plânge. Nu putea să plângă. În ceea ce trebuia să fie cea mai tristă zi din viața ei, pe chipul ei palid, se putea citi doar teamă. O teamă paralizantă și amețitoare. Se gândea acum că va rămâne orfană. Apoi, Berthe își aminti de poveștile tatălui său despre numeroșii orfani care au împânzit pământul ca urmare a bolii, a războiului sau a greutăților obișnuite ale vieții.

Berthe întoarse puțin capul și se uită în spatele său. Tot ce vede este un șir lung de femei și bărbați îmbrăcați în negru, iar deasupra oamenilor, câțiva corbi negri, cu aripile mari și zdrențuite, stăteau în copacii înfloriți ca niște creaturi ale morții.

Teama ei a crescut. Avea impresia că se află la propriile funeralii, iar acum sunt ultimii săi pași. În acest moment o cuprinse imaginea morții ambilor părinți: mama ei, Emma Bovary, de la o otravă administrată, iar tatăl dintr-o inimă frântă. Își aminti de ultimele clipe ale mamei sale; trăsăturile ei palide de ceară, ochii acoperiți cu un fel de a doua piele, gura, acea gură neagră otrăvită care încerca să înghită aer. Apoi, îi apăru în minte imaginea tatălui său; mort pentru lume – și pentru singura lui fiică, care ieșise în grădină să-l trezească pentru o cină pe care nu avea să o mănânce niciodată.

Având aceste imagini ale morții în conștiința ei de copilă, Berthe ridică ochii mari de culoarea azurului spre cer și îi curg câteva lacrimi.

Cortegiul funerar, care mărșăluia pe strada lungă cât o bătaie de pușcă și cu vreo câteva prăvălii pe margini, ajunse la cotitura drumului și făcu dreapta spre cimitir. În depărtare se puteau zări mormintele îngrămădite, cei trei acri noi pe care tronează un mausoleu, singurul din Yonville, și ogorașul cu cartofi al lui Lestiboudois.

După ce Emma Bovary a murit, soțul ei a cheltuit o avere pentru a construi mausoleul ce trona în cimitir. Construit din marmură albă, încastrat cu basoreliefuri ce înfățișează Paradisul și crucifixuri alambicate. Deasupra ușii de mahon negru, tronează două statuete, doi îngeri care se uită spre inscripția de deasupra ușii: LA FAMILLE BOVARY. EMMA ET CHARLES.

Pe măsură ce cortegiul mărșăluia spre mausoleu, micuța Berthe ridică privirea spre locul de odihnă al dragului ei tată, apoi clătină din cap și șopti:

— Tată, am ajuns!

Din cauza dimensiunii mormântului din interiorul mausoleului, sicriul lui Charles nu a putut fi așezat lângă cel al soției sale, ci a trebuit să fie înfipt într-un unghi perpendicular sicriului ei. Cei patru bărbați care transportaseră sicriul cu greu i-au făcut loc în mormânt. Astfel, soțul doamnei Bovary a fost așezat literalmente la picioarele ei. Și, având în vedere starea moșiei sale, sau lipsa acesteia, un sicriu scump pentru el era exclus. Charles fusese pus în cea mai simplă și ieftină cutie de pin, care a creat un contrast curios: sicriul de pin cioplit aspru, care zăcea la picioarele sicriului strălucitor din stejar ca un umil servitor la picioarele iubitei sale regine.

Cei patru purtători au ieșit. Apoi, soții Homais și Berthe s-au strâns în puținul spațiu rămas. Era frig și întuneric în mausoleu, atât de întuneric încât micuța abia distinge fețele doamnei și domnului Homais. Berthe se uita la cele două sicrie dramatic de diferite. Dintr-o dată, nu mai suportă și lovi cu piciorul în sicriul mamei sale. Lovi atât de tare, încât simți o durere puternică de la picioare până în creștetul capului. Și apoi au venit lacrimile. Lacrimi fierbinți, furioase.

Capul începu să o doară și simți în gură gustul de arsenic, gustul care a ucis-o pe mama sa. Pentru o clipă, totul s-a întunecat și s-a gândit că trebuie să moară. "Am doar cincisprezece ani și sunt pe moarte". Dar nu era. Era în viață și singură.

Berthe își dorea să moară; o moarte nedureroasă, dar jalnică. Și-a imaginat propriile funeralii. Și-a imaginat părinții plângând, lipindu-se unul de celălalt la căpătâiul ei, implorând să mai aibă o a doua șansă. Și în această fantezie mortuară, ea se ridică din sicriul alb cu mânere aurite, iar părinții ei plângeau de bucurie și recunoștință pentru noua șansă.

Ieșind din cimitir alături de soții Homais, Berthe ridică ochii spre cer, uitându-se insistent la soarele care apune, la fel cum a apus și universul ei. Și pentru că nu avea cine să plângă pentru ea și pentru soarta ei, lacrimile pe care le-a vărsat au fost pentru ea însăși.

Gustave Flaubert - Doamna Bovary

Adrian BADEA

Adrian Badea, absolvent al Facultății de Litere, Universitatea din Craiova, iar în prezent masterand la Studii Medievale, la Universitatea din București. A publicat proză scurtă în Teleormanul cultural și Oeuvre Jeunese Écritures AUF. Colaborează la revista Mozaicul, unde publică cronici și recenzii. Cea mai importantă dintre publicații este micul volum "Lucian Blaga și estetica barocului".