Îți trebuie ceva sânge în instalație ca scriitor, pe lângă talent și cultură, să ai atâta încredere în forța hipnotică a scrisului tău, încât să fii convins că cititorul, pe care în clipa asta îl porți în înaltul cerurilor, iar în următoarea dai cu el de pământ și îl tăvălești prin noroi și zoaie, nu va abandona lectura, dimpotrivă, va rămâne agățat de ea până la punctul final. Dar Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS pentru apropiați) e un profesionist desăvârșit în tot ceea ce face: fie în calitate de coordonator al mult îndrăgitei colecții Anansi de la Editura Pandora M, fie în calitate de mentor (pentru cine a avut șansa să lucreze cu el) la atelierele de creație ale Revistei de Povestiri.

Din acest motiv, dar și din altele pe care le voi argumenta în cele ce urmează, consider că Bogdan-Alexandru Stănescu a dat prin Abraxas un roman total, un tur de forță scriitoricesc și merită, prin urmare, să câștige Premiul Ficțiunea pentru cel mai creativ scriitor al anului.

Povestea romanului e spusă din perspectiva lui Michi Lucescu, un bărbat de 40 de ani, lector la Facultatea de Istorie a Universității din București. Depresiv, rămas singur în mansarda casei de pe Strada Parfumului, nr. 20, își așază sufletul pe masa de disecție. Cu fiecare nouă incizie pe care o face, coboară în adâncurile sale ca într-o sală de cinematograf pe ecranul căreia se derulează când o secvență din istoria vieții lui, când o secvență din viața unor personalități din istoria mare a omenirii, care au legătură tangențială cu naratorul.

Copil fiind, Michi Lucescu rămâne în custodia mamei (Prințesa Ralu, cum e supranumită în carte) după un divorț cu năbădăi și se mută împreună cu ea în Casa cu Lei din imediata vecinătate a Cimitirului Evreiesc din București. Această Casă cu Lei, asemenea viorii din Confiteor, devine martoră a Răului, care se propagă de-a lungul a generații întregi și roade vieți și destine până la alterarea lor totală.

Iar Prințesa Ralu este, alături de Lulli Leonida-Lăzărescu din romanul Între două fronturi al Oanei David, unul dintre cele mai fascinante personaje feminine din literatura română contemporană. O bacantă dezlănțuită, o stihie a naturii într-un trup de nimfă, care, după ce-și varsă veninul în sângele lumii, cunoaște catharsisul în fața unui pânze cu un penel în mână.

"Ralu. Cum știa ea să ia materia vieții și s-o închege cu mâinile goale într-o tragedie! Nimic nu era tern, simplu, nedemn de a fi pus în scenă. O luptă era viața ei și, dacă nu erai croit dintr-un aliaj destul de dur, te putea spulbera într-o clipită. În ziua aceea, în metrou, m-a strâns în brațe, ca atunci când eram mic și eram iubitul lu’ mama, și am plâns așa, amândoi, pe scaunele roșii, sub privirile compătimitoare ale oamenilor muncii.

— Măi, băiețel, ce viață avem și noi, mi-a spus într-un târziu și mi-a venit să râd, pentru că brusc devenise Niobe, dar învățasem și eu ceva de la ea, așa că am strâns-o și mai tare în brațe și mi-am băgat capul între țâțele ei maiestuoase, pe care le-am udat cu lacrimi amare."