Ghiveciul îmbelșugat de flori, poziționat pe o etajeră de cărți din sufragerie, ieșea în evidență mai mult decât orice, deși în jurul lui roia dezordinea: cărți îndoite și aruncate fără grijă pe cele trei rafturi, creioane tocite, caiete de toate mărimile și praf în fiecare unghi. Griul închis și forma asimetrică a ghiveciului – îngustă la bază și bombată în partea de sus – contrastau de minune cu roșul ca de văpaie al florilor. În momentele solitare, mă delectam admirându-le. Simpla lor existență statică îmi transmitea intensitate, plinătate, forță, siguranță deplină în propria destoinicie și frumusețe de sine stătătoare, care strălucește în ciuda haosului din jur. Le contemplam ore în șir și mă pierdeam în gânduri.

Și totuși, acest ghiveci avea un cusur. Era crăpat. Indiferent de cantitatea de apă pe care o primea pământul, acesta nu o putea susține în totalitate; apa alimenta florile, însă de îndată ce trecea prin toate straturile și ajungea la baza ghiveciului, se scurgea prin crăpătură. Iar procesul trebuia repetat la două zile ca să mă asigur că florile își primeau necesarul pentru supraviețuire.

Parcă această imagine servește drept vizual al stării mele existențiale. Sau, cel puțin, servea până de curând. Nesiguranțele, îndoielile mele se preling prin acea crăpătură. Frica de eșec, neputința de a acționa pe baza întregului șir de puncte tari care m-au format până acum picură puțin câte puțin, împiedicându-mă să înmagazinez și să fortific tăria. Fără o bază întreagă, fără procesul alimentării în deplină funcțiune, apa se prelinge și pământul se usucă repede. Florile își pierd din strălucire. Nesiguranțele mele ies la suprafață, sau mai bine zis, curg rând pe rând. Cum să le mențin închise? Dar nu cred că ignorarea lor ar ajuta cu ceva. Atunci cum să le vindec? Am încercat tot felul de remedii pentru a astupa crăpătura, dar niciuna nu a funcționat.

Am peticit cu multe straturi de consolări comerciale, în speranța că poate, poate, le mențin tăcute, ascunse, însă după scurt timp le-am auzit picurul domol. Le-am pregătit chiar și un vas de încurajări în care să se prelingă ușor, însă asta nu le-a împiedicat să se reverse. Am încercat apoi să astup crăpătura cu diverse trăiri și experiențe, dar parcă au curs cu și mai mult jind, asemenea durerii inimii când încerci să îi peticești rănile sângerânde cu un colț de hârtie subțire în loc să le tratezi întâi. Am încercat totul și nu am reușit să le opresc. Nu am știut cum să întregesc ghiveciul.

Până te-am întâlnit pe tine. Cu grijă, la timpul potrivit, fără grabă și poate chiar fără să știi nici tu, ai început să te îngrijești de crăpătură. La intervale neregulate ai astupat-o puțin câte puțin, cu materiale solide. Dintr-o dată, nesiguranțele mele au început să fie îngrijite, îndoielile – zidite de adevăr. Iar eu, încurajată de sinceritatea ta, am căpătat încredere și am început să înfloresc; da, am început să prosper. Florile care se veștejeau străluceau acum în toată frumusețea lor. Cine ar fi crezut că aveam nevoie de tine ca să mă vindec?

Prin tine, m-am cunoscut pe mine. Prin prezența ta sigură, m-am avântat în necunoscut, datorită siguranței pe care ai zidit-o în mine. Ai văzut ce eu nu am putut. Prin tine sunt întreagă. Așa că te întreb acum: ai venit ca să rămâi?