OPTm
nr.crt.

Metode finite de a afuma o icoană bizantină

Trecuseră cinci ani de la tragedia de pe insulă și doar patru de când își lăsase hainele negre, ponosite și rupte și icoana mare, de plumb, pe care și-o legase cu lanțuri de piept. Le ascunsese în ultima peșteră de la răsărit, unde obișnuia să se întâlnească demult cu ea dimineața și să prindă răsăritul. Totul înainte să înceapă agitația din port, momente în care se auzeau doar sărutările lor și valuri anoste, întunecate care amenințau a nu știu câta oară să înghită mica lor așezare.

De pe insulă pe continent se ajungea destul de greu; era un singur feribot pe zi. La fel și curentul electric, și el era problematic. Pe vremea bunicilor lui, nu aveau decât generatoare pe motorină. Acum însă, grație eforturilor inginerești ale tatălui său împreună cu o echipă de câțiva prieteni, se construise o hidrocentrală în mijlocul pădurii pe singurul râu cu debit consistent care traversa insula. Dar electricitatea se folosea tot cu porția și cu oarece teamă. Bunicul său, unul dintre primii care primiseră teren pe insulă, pusese la punct o rețea feroviară de trenuri ușoare trase de cai. Ideea lui s-a bucurat de multă popularitate la aceea vreme. Se înhămau câte patru roibi și puteau trage două vagoane încărcate. În timp, herghelia a crescut, iar șina și caii au împânzit insula. De cel puțin zece ani însă, colosul fero-animalic fusese lăsat să se autodistrugă. Caii se sălbăticiseră de tot, mulți muriseră de foame uitați înhămați la câte o garnitură, iar ceilalți se înmulțiseră aleatoriu și localnicii credeau că se mai întâmplase un fapt misterios, căci de la an la an găseau în hățișurile pădurii cai din ce în ce mai mari, cu mult peste puterea imaginației lor. Cai uriași și violenți care străbăteau șinele goi sau cu câte un vagon ruginit după. Cert e că noaptea se dădeau uneori lupte aprige între ei, nechezatul lor îi ținea treji pe toți cei ce stăteau la periferia portului. Nu au atacat deloc oamenii, cel puțin nimeni nu văzuse asta, dar existau din an în an câteva dispariții suspecte pe care poliția nu le putea soluționa, și mereu o privire era aruncată și asupra cailor fantomatici și șinelor în jurul cărora ei își făceau veacul. Privit de sus, mașinăria cabalină care se înrudea acum până la identificarea cu șinele și piatra colțurată de pe lângă ele părea un artefact extraterestru singular, cu viață proprie, paralelă cu cea a oamenilor din jurul lor și în care ei poate vor avea un rol relevant abia la sfârșit. Citise undeva că denumirea științifică a unei subspecii de cal sălbatic era Equus ferus ferus; iar de atunci nu l-a mai mirat simbioza lor cu calea ferată și nici transformările ce se zvoneau.

Adevărul e că pentru el și Ioana, iubita lui, tot acest subiect al ontologiei cabalin-minerale, cum alintau ei acest fenomen, beneficiase de un interes desăvârșit. Nici nu erau prea multe lucruri cu care să îți omori timpul și caii aveau și doza de mister necesară pentru a duce relația lor la un prag mai curând metafizic. Cert e că vreme de nouă luni luaseră urma unui exemplar cu adevărat mitic, fix ca în poveștile sătenilor. Un armăsar ce concura la înălțime și greutate cu unul dintre vechile vagoane, dar care, culmea, se lăsase urmărit de ei până în fundurile pădurii. Zilnic, îl întâlneau în locul în care se făcuse nevăzut cu douăsprezece ore în urmă și îi conducea din ce în ce mai departe, păstrând față de ei o distanță apreciabilă, dar aruncându-și mereu privirea în urmă, să se asigure că îl urmează. Deși erau zile în care nu apărea, întâlnirile lor se va demonstra că nu erau marcate de discontinuitate. În acele zile, el și Ioana aveau un coșmar care se continua din somnul lui în cel al Ioanei:

— Un lup, ba nu, un câine mare și negru lângă mașina tatei. O împinge și o ridică cu labele din față, dar când se uită adânc în ochii mei are un moment de neatenție probabil și mașina cade peste el. Și din câinele imens, cât jumătate din mașină, ies treisprezece câini și căței de mărime normală care alergă spre mine. Eu fug, cu toată forța, cu toată puterea, alerg spre lacul de acumulare, iar acolo ei uită de mine, ca vrăjiți și își înfig colții într-un cârd de lebede. Nu pot să văd dacă sunt albe sau negre, nici nu știu de ce cred că sunt lebede. Pur și simplu le devorează și (mă trezesc transpirat).

— Apoi apar la mine în grădina din fața casei. Această haită de câini, obosiți și plini de fulgi albi pe la bot. Deci, lebedele din visul tău trebuie să fi fost albe. Altfel… dar, oricum, devin extrem de furioși când mă văd, am impresia că vor să sară la mine și îmi e extrem de frică, dar nu se întâmplă nimic vătămător pentru mine. Merg printre ei și brusc încep să latre și să se muște. Rup hălci mari de carne unul din altul, își scot ochii și totul se umple de sânge. E și mașina tatălui tău, din nou, și ea se umple de sânge. Totul începe să se învârtă foarte repede și acum par toți câinii a scoate un muget înainte să moară. Printre cadavrele lor îmi fac loc și le dau la o parte. Acolo, îl găsesc pe cel mai mic dintre ei, încă viu, lăcrimând și fără nicio rană. L-au ocolit colții tovarășilor lui. Mă dau mai în spate, iar el crește, înnebunitor de mult și repede devine mai înalt decât mine. Începe să vomite, regurgitează lumină, iar eu nu îmi pot lua ochii de la ea. Pur și simplu, acea lumină mi se lipește de retină și mă forțez să o țin acolo. Acum nu mai sunt în fața casei, sunt lângă lac, și cu acea lumină în ochi, precum un laser îmi îndrept privirea spre baraj și îl topesc, apoi apele vin și

— Nu mai există insula. Suntem doar noi, undeva deasupra peșterii unde ne întâlnim să vedem răsăritul.

Multă vreme s-au întrebat ce înseamnă acest vis ce părea a curge neîntrerupt din subconștientul unuia și făcând un estuar în conștiința celuilalt. Și de ce apărea visul când nu apărea calul? (sau invers). Un răspuns parțial, dar care pe el l-a mulțumit, avea să îl afle într-o noapte de insomniac în care se uita aiurea la documentare despre animale. Așa a aflat despre filogenia calului:

— Mai exact, Ioana, s-a descoperit, pe baza fosilelor, că strămoșul calului de acum cincizeci de milioane de ani e un animal erbivor de mărimea unui câine.

Ioana i-a închis atunci telefonul sau s-a întrerupt convorbirea, nu a înțeles exact. În aceeași zi, spre seară, a făcut o poză unui câine dintr-o fostă gară și a postat-o pe Instagram cu descrierea "știți bancul cu o jumătate de câine?". Ioana a comentat în următoarele minute: "nu, am uitat când am pierdut o jumătate. Oricum câinii maidanezi iubesc doar femeile frumoase.". Nu a înțeles comentariul, dar nici nu a mai continuat.

S-au întâlnit seara să încerce din nou să dea de cal. Acesta îi aștepta deja. I-a lăsat să se apropie nesperat de mult, apoi s-a îndepărtat și ei l-au urmat prin hățișuri. Până la un punct, el și Ioana s-au ținut de mână, apoi cărarea devenea îngustă și mergeau în șir indian, ea i-a dat drumul mâinii. Calul s-a întors cu fața spre ei și și-a rotit capul, scoțând un nechezat. A continuat să meargă pentru scurt timp și ei l-au urmat, apoi iar a nechezat. Au început să meargă mai distanțați și o vreme a fost liniște. Apoi el s-a apropiat din nou de Ioana și calul s-a oprit, a părut că se înroșește și s-a cabrat.

— Cred că de aici trebuie să merg doar eu. Am și visat ceva legat de asta ieri noapte. Ne întâlnim mâine la peșteră și…, dar ultimul cuvânt al Ioanei nu s-a mai auzit.

Ar fi vrut să o mai întrebe o mie de lucruri: de când visează fără el? Ce vis? Ce însemna? Cum adică acum se duce singură în pădure? Așa va fi mereu de acum? Ce a fost cu comentariul acela de zilele trecute care îi venise atunci în minte? A plecat spre peșteră și a așteptat-o acolo până la prânz în ziua următoare. Intrând în peșteră, pe la mijlocul ei, unde încă mai răzbătea lumina lunii, a văzut o cățea ce tocmai născuse, o cățea șoricar și cei cinci pui ai ei care încă nu aveau pleoapele dezlipite. A mârâit ușor la el, dar l-a lăsat să se apropie, iar până în zori chiar să o mângâie.

Ioana era palidă și fericită, gălbuie și cu ochii mai mari decât își amintea, avea midriază. Nu au vorbit aproape deloc despre ce s-a întâmplat. El era evident nervos, iar ea, ca de obicei, privea totul cu firesc și detașare, totul sacrificat pe altarul libertății ei înfrățite, dar vitreg, cu relația lor. Nu a lăsat-o să intre în peșteră, nu voia să vadă cățeaua. Au convenit însă că de-acum calul trebuie să aibă un nume, a devenit ceva mult prea mare și frecvent în mica lor viață, în mica lor inimă, ca să nu aibă o nominație proprie. Numele lui avea să fie de atunci înainte Coșu.

— Sper să nu te superi, dar astă-seară vreau să îl urmez singură pe Coșu. Să știi că data trecută m-a lăsat să îmi pun mâna printre urechi lui mici. Cred că e pe cale să îmi arate, adică voiam să zic să ne arate ceva incredibil despre insulă. Totuși, dacă ai să vii și tu se va prelungi prea mult și începe să îmi fie teamă pentru viața lui. Cred că e destul de bătrân, cred că ceva îl roade. Pe el și pe tot ecosistemul ăsta.

Bineînțeles că s-a supărat, bineînțeles că a lăsat-o să plece fără un cuvânt. Nu au vorbit nicicând mai puțin și nu au fost nicicând mai departe. Nu a mai mers nici la peșteră. A stat acasă și a dormit. Nu se știe cât, era un somn de plumb care nu se isprăvea prea curând. A fost trezit de niște țipete isterice și nu înțelegea ce se întâmplă, mama sa era extrem de panicată, alături de altă femeie, pe care mai târziu avea să o identifice ca fiind mama Ioanei. Ea dispăruse de două zile (atât de mult dormise?!, ciudat). O caută tot satul, tot portul, s-au făcut echipe de voluntari. Inițial, toți au crezut că e cu el și nu s-au îngrijorat prea tare, acum, el ce știa? Dar el nu știa nimic, tăcea și se uita în gol, tulburat și părăsit. A început să fugă nebunește prin oraș, să o caute în locuri unde deja fusese căutată de zeci de ori, nu voia să o apuce pe drumul spre pădure. I se făcea greață numai când vedea o cale ferată ce merge printr-un desiș.

O săptămână de căutări eșuate și vinovăția în el creștea pentru că știa ceva ce nu putea spune poliției sau familiei. Vinovăția creștea și pentru că refuza să se ducă în pădure, unde fusese și el la ultima întâlnire cu Coșu. Mergea în schimb de-a lungul întregii frontiere a pădurii, până a ajuns la hidrocentrală și s-a oprit privind acum marginile barajului. Poate totuși plecase pe continent, gândea el în timp ce se uita adânc în lac, poate e încă în pădure și va fi eradicat caria ce rodea din lumea lor. Nu știa când stabilise că așa ceva există și se uita și mai adânc în lac. Până când deasupra apei a văzut cum plutea un păr șaten, a luat repede o creangă și a recuperat ceva ce avea să fie capul Ioanei, perfect despărțit de trunchi, cu o precizie aproape chirurgicală, drept. Nu era deloc mâncat de pești, deci ar fi putut fi proaspăt, nu curgea deloc sânge din el, însă pentru câteva clipe i s-a părut că ar putea fi cald. Pământul se învârtea acum cu el, din ce în ce mai repede și ieșeau din el ca dintr-o centrifugă toți demonii și toate spaimele. A început să alerge dintr-o teamă irațională sau de frica lui Coșu, poate.

Ajuns în sat a pus capul pe masa comisariatului de poliție și a completat o declarație detaliată, mai mult dictată de un agent, a semnat și a urmat o tăcere lungă și mult plâns. Nu a fost la înmormântare, poate nici nu l-au chemat, nu mai știa și oricum nu ar mai fi contat. A mers seara și a plâns în peșteră, spera să o umple de lacrimi și să o inunde, nu a reușit nici asta. Nu reușise nimic niciodată. Acolo, a găsit în schimb din nou cățeaua și puii ei. Ea a venit lângă el și i-a lins din lacrimi, pe toate de la un punct încolo. El s-a întins lângă cățea și împreună cu puii a supt din laptele ei. L-a cuprins un somn greu și complet fără vise.

Dimineața s-a întors acasă și a găsit în garajul tatălui două tăblii de plumb late de optzeci de centimetri, iar pe ele a pictat pe toate cele patru fețe cu spray și vopsea portretul Ioanei. Deși nimeni nu ar fi putut ghici că e ea pe două dintre picturi, pe primele două fețe era desenată cu stângăcie fața ei, iar pe celelalte două fețe era pictat întreg corpul, însă jumătatea inferioară era în primul caz de cal, iar în cel de-al doilea de câine. După acea, a mers la Biserică și a furat roba preotului, a îmbrăcat-o și și-a legat cu lanțuri de piept și de spate tăbliile cu fețele pictate cu portretul ei spre exterior, iar cele cu întreg corpul spre el, pentru a nu se vedea. Toate astea se întâmplau pe ziua de opt aprilie sau nouă, nu se poate spune exact. El ținea minte că pe opt, dar un vecin de-al său căruia nevasta îi născuse un copil chiar în ziua aia putea jura că e nouă aprilie.

De atunci, vreme de trei ani, nu a mai dormit și nu a mai mâncat acasă. Umbla hipnotizat prin oraș, murmurând sau urlând jumătăți de cuvinte. Mergând aiurea și prin păduri, peste căile ferate, unde nu mai era nici urmă de Coșu sau de restul de Ioană sau de restul de el. Toată lumea credea cu tărie că înnebunise, iar copiilor chiar le era frică când auzeau zgomotul făcut de el când mergea și lanțurile de fier loveau plumbul. Era plin de răni pe umeri și spate, răni care se infectau și se vindecau după un ciclu neștiut.

În al treilea an de colindat, pe 18 ianuarie, el se culcă din nou în peșteră. Cățeaua era tot acolo, însă puii crescuseră, plecaseră, doar unul mai rămăsese cu ea. A dormit cu capul pe pieptul ei și cu cel din urmă pui al ei pe pieptul său. Iar în dimineața următoare, a dat jos sutana ruptă de preot, a dat jos tăbliile și s-a întors acasă, iar părinții săi s-au bucurat mult, ca după o înviere. Acum vorbea normal și părea că își amintește doar vag de Ioana și de ultimii ani. După o săptămână, a intrat în bucătărie, unde mama sa tocmai pusese la fiert o ciorbă de găină. El s-a uitat adânc în oală și peste câteva clipe a văzut cum capul Ioanei se ridica deasupra oalei, ochii i se deschid, la fel și gura și a sărutat-o, simțind că e vie și că e aici cu el. A fost atât de bucuros, încât ai fi putut spune cu ușurință că e mâhnit. A plecat să ia apă din fântână, iar capul ei a apărut plutind și acolo și în cele două găleți în care lua apă. Și s-a sărutat cu toate cele trei capete, care imediat dispăreau. A apărut apoi în sticla sa de suc, în cadă, în wc. Când s-a urcat într-o zi pe dealul din apropiere, a văzut un cap imens al ei plutind pe tot oceanul și a început să plângă pentru că nu putea ajunge la ea, dar atunci capul mic a apărut în firișoarele de lacrimi. Primăvara a început să plouă, iar odată cu stropii de ploaie a apărut capul ei plutind pe fiecare și el sărutându-se cu ea, strop cu strop, baltă cu baltă. "Oriunde e apă se poate pluti. Oriunde se poate pluti, poate pluti un cap. Mereu unde e apă și capul va putea pluti (deci, mereu e unde e apă) e capul Ioanei"- asta a scrijelit pe toți copacii din curtea bisericii.

Comunitatea îl socotea din nou nebun, familia la fel, însă el pe sine, nu. Acum avea control, acum credea că are și o soluție pentru acest sărut perpetuu cu un cap multiplicat la infinit. Pentru asta, merse iar la peșteră și își luă sutana cea veche și tăbliile de plumb și așteptă să găsească un ostrov în care negreșit va străluci capul Ioanei. După ce a mers câțiva zeci de metri, a găsit o cișmea și, implicit, capul Ioanei. Cu o forțare demnă de atlanți, s-a abținut în a o săruta și a prins capul plutitor între cele două tăblii și l-a zdrobit desfigurând-o. Însă, în următorul loc cu apă, i-a apărut iar și iar l-a zdrobit. Icoanele cu ea se umpleau de sângele ei, ca într-un final de profeție, așa ar fi trebuit să fie. Disperarea sa creștea, nici violența tăbliilor sale pe care le considera sfinte nu era de folos. A ales să meargă la baraj, unde găsise capul primordial al Ioanei (sau al Ioanei primordiale?). S-a uitat sfidător întâi la orizont, apoi cercetător la luciu apei până când a simțit o răsuflare caldă pe spinare. Când s-a întors, în spatele său era chiar Coșu, iar un cap al Ioanei nu a întârziat să apară la câțiva metri pe lac. Coșu a nechezat atât de tare că apa lacului de acumulare a vibrat, iar capul Ioanei început să plutească și să se apropie de Coșu. "despre generare și nimicire și generare și nimicire", asta repeta el în gând. Coșu a luat capul Ioanei și l-a strâns puternic în fălcile maxilarului, până când s-a crăpat în două, iar fiecare parte iar în două și tot așa. Apoi l-a înghițit, doar ca să îl vomite în secunda următoare în lac. El privea mut la tot ce se întâmplă și la milioanele de bucăți din țeasta Ioanei, care în mod inevitabil se recompun sub ochii lui. Deci, până și Coșu ratează, nici Coșu nu îl va putea scăpa. Dar când se termină bucățile de adunat și de lipit, în final rezultă fața sa, nu a Ioanei, spre ușurarea lui, pentru că, cu toate că nu știa mare lucru despre iubire, Ioana fiind prima femeie din viața sa, măcar o certitudine avea: nimeni nu se poate săruta singur.

Din ochii dublurii capului său țâșnește o rază de lumină la început, apoi un laser, care într-adevăr topește barajul. Urcă repede spre peșteră, iar de acolo veda satul acoperit de apele lacului de acumulare, iar în largul oceanului vede niște valuri imense care sigur vor mătura insula. Și da, se vede pe sine fugind, se vede pe sine zburând și vede milioane de capete ale sale. Dar pe Ioana nu o va mai vedea niciodată.

Cristian CIULICĂ

Cristian Ciulică (n. noiembrie 1997) a publicat în 2019 volumul de poezie "Sieland" (ed. Herg Benet) și a participat la colajul "Poezie călătoare II" (2019, "Cartea de după"). Publică recenzii de carte, poezie și proză scurtă în revistele "O mie de semne", "Golan", "egophobia" și pe pagina Noise Poetry. În prezent, lucrează la un nou volum de poezii.

Copyright © fictiunea.ro