Șezând pe marginea patului de consultații, cu ochii țintă la acul de pe ecranul manometrului care parcă suie către ea, Ileana se gândește, am venit din Ardeal, de tare departe, dar suntem toți la fel, se gândește, e un fir aproape transparent, un filament de aer sau o geană de lumină albă, de culoarea neonului care pâlpâie noaptea pe coridor, deasupra camerei de pansamente, sau mai bine zis un flux de energie subțire, subțire, ca un fir deșirat din plasa păianjenului care pândește în colț, pentru că lumina aceea trebuie să se țină și ea de ceva. Ileana dezumflă para de cauciuc și desface manșeta, își amintește vag, de la școală, cum se leagă sarcinile electrice, protonul pozitiv, neutronul și electronul tot timpul negativ, firul ăsta curge și îi leagă unul de altul pe cei care trec prin fața ferestrelor înalte, orbecăind pe aleile încă umede, oameni mânați de nevoie sau de necaz, trași pur și simplu ca niște bănuți într-o salbă, siluete care își întind umbrele pe suprafața geamurilor spoite pe trei sferturi cu vopsea albă și subțire, diluată cât s-a putut, până ce a rămas un strat translucid, de culoarea și greutatea unei pelicule de săpun, prin care lumina amiezii, venind printre ramurile de abia înfrunzite ale copacilor, produce o reflexie violentă, aproape orbitoare, apoi se destramă în alte fire lungi care traversează încăperea, pe deasupra patului de consultații și pe deasupra paravanului, alunecând peste traversa rotunjită, din nichel, străbătând aerul prăfuit și ajungând prin ușa întredeschisă pe coridor, unde așteaptă puhoiul de oameni, iar firul transparent îi leagă unul de celălalt, figuri anonime înșirate pe aceeași sfoară, mărgele cu toții, răspândiți într-o nebuloasă prin toate încăperile spitalului, trăgându-și pătura aspră până la gât, cu picioarele goale pe-afară, așteptând cu coatele înfipte în genunchi pe banchetele de vinilin, borfași și mardeiași, băieți de mănăstire, cântători la cor, care au aflat încă de la seminar mângâierea fratelui mai mare, popi care dublează suma și o triplează la înmormântare sfințesc mașinile ca la spălătoria automată, cărămidari fără o zi de școală și învățători de țară, femei cu broboadă și mersul legănat, adus de spate, polițiști și căldărari, ciordituri în ziua de târg, brute care au făcut pușcărie pentru lovituri cauzatoare de moarte, fete fără minte și mămăițe fără prihană, precupețe și băieți care după șoferia de tir până la Santiago de Compostella și înapoi au o pizzerie de cartier, la marginea orașului, un salon de beauty, cu câte o fată care bălăngănea punga de Fornetti după școală, pe alei, în cartier, mai târziu forțată în scara de bloc să înghită cu ciudă, a ajuns mamă fără voie și pe urmă a început să iubească, oameni și oameni, și uneori și animale, câte un câine care se face covrig sub banchetă, când e ger afară, sau o pisică, umblând cu mare băgare de seamă către bucătărie, adulmecând mirosul de fiertură de oase. Sunt toți acolo iarăși, și în fiecare zi o să fie, după ce a trecut necazul, când au căutat-o pe Rodica, i-au răscolit poșeta și au făcut fotografii, aerul de neîncredere s-a răspândit și pe coridoare, i-a făcut pe toți să se retragă prudent, ca și cum polițiștii sub acoperire ar fi răspândit în aer o substanță toxică, coridorul a stat gol o vreme, toate zilele de la sfârșitul iernii, apoi oamenii au început să-și facă iarăși curaj, sătenii și neamurile lor, zilierii de la oraș, din cartierele de dincolo de gară, de la uzine, femeile de la fabrica de conserve, toți aduși iarăși pe fir unul câte unul, de nevoie sau de necaz, la 7, când a intrat în cabinet, nu se crăpase încă de ziuă, acum Ileana scrie în registru ce a auzit prin stetoscop, sunete îndepărtate, foșnituri și sufluri ca dintr-o foaie de staniol care se mototolește în inimă, se face ghem și se desface. Bărbatul e tot acolo, întins cu fața în jos, cu maieul ridicat până la subsiori și pantalonii suflecați până la genunchi, are capul întors spre zidul alb, el nu poate să vadă firele transparente de lumină, stă cuminte și așteaptă, cu picioarele goale, cu pielea ca de pergament, cu călcâie din piatră ponce, netrecută de multă vreme apă peste ele, cu unghii mari și pământ negru adunat sub ele vălătuci lungi, sau pur și simplu murdărie, iar nevastă-sa, nu cu mult mai tânără decât el, îi ține între mâini șosetele îmbibate de zoaie, stă cu ele spânzurate între mâinile umflate, îi aduce aminte de Despina cu lalelele ei ofilite, chioară de somn, dimineața la biserică, de Florii, o căra după ea prin aerul ăla rece, de la începutul primăverii, femeia care i-a fost mamă, dar i-a zis totul timpul să nu-i zică mamă, să-i zică pe numele mic, Ileana își face loc pe lângă cealaltă ce-i seamănă și încă nu și-a aflat odihna și începe să apese pulpele bărbatului, îl întoarce pe spate femeii și lui îi cere să stea liniștit.

Ia, nu te mai foi atâta, se stropșește la el, când de fapt ar vrea să se răstească la ea, să se ducă afară cu tot cu șosetele ei, sau ale lui bărbatu-său, și dacă mai era nevoie, toată lumea poate să fie de acum convinsă că doctorița asta e a naibii, nu știe să vorbească cu oamenii, nici să-i asculte. Bărbatul stă cum îi zice Ileana, că n-are ce face, de băut a băut, de fumat a fumat, de ce să mintă?, dar a și muncit, a avut bătătura și câmpul în spinare, ziua pe căldură, pătura deșirată pe spinare noaptea, înghesuit cu fața la perete, și nu i-a fost ușor, șase copii care toți sunt la cășile lor, pe nevastă a mai și altoit-o, dacă nu făcea lucrurile cum trebuia, să-l ierte domșoara doctor, dar altfel nu se putea, să scoți dracul din femeie, așa l-a învățat și pe el frati-su mai mare care s-a spânzurat în pod, din cauză de la o femeie, că numai durerea ce ți-o face ea te împinge să te omori, poate să spună oricui cum a fost, că doar el s-a suit cu cuțitul între dinți, l-a apucat pe Ghiță pe sub subsiori să-l salte deasupra aerului mort și să-l facă să-l tragă pe ăl bun în piept, ca și cum ar fi fost la scaldă pe vremuri, dar el degeaba, sta ca prostul cu limba scoasă, cu viața sculată, atunci a luat cuțitul și a tăiat sfoara și i-a făcut nod deaspubra buricului ca să nu i se desfacă mațele de nou-născut pe lumea cealaltă, poate să spună și cum mirosea Ghiță, frati-su, dar Ileana nu-l întreabă însă nimic, îl apasă cu degetul pe tibie și vede cum reușește să lase o urmă acolo, ca în aluat, apoi nici culoarea pielii nu-i a bună, încearcă să-i prindă pulsul la laba piciorului și pulsul se zbate slab, slab de tot, cu țârâita, abia scurs printre degetul mare și cel de-a doilea, nu, nu-i a bună, Ileana se întoarce cu stetoscopul la inimă, iar se oprește, îl ridică în fund pe fratele mai mic al lui Ghiță, care acum e mai bătrân decât nenea, și o aude pe femeia care se dă înapoi, în spatele ei, ca o umbră. Oare ea știe că trebuia să trăiască altfel?, că trebuia să ia în gură o pană de privighetoare și să-și ia zborul, da, în gură trebuie pusă orice pană de pasăre zburătoare, doar de barză să nu fie, aia e, să nu fie în niciun caz de barză, acum asta e, să nu uite să-i zică după ce isprăvește cu bărbatul, ăsta nu e sfat de doctor, e de doică, mai bine să-și țină gura și să facă ce e învățată să facă, respiră pe gură, îi zice bărbatului. El respiră ce respiră, umflându-și pieptul și scoțând aerul cu buzele întinse înainte, i se umflă vasele pe la tâmple, apoi se pune pe tușit. Și tușește de nu se mai oprește. O tuse seacă, înecată de praf. O fi de pe câmp? O fi din tutun? O fi de la mina când a făcut armata? Nu, e prea demult de atunci, iar plămânii se fac la loc dacă te întinzi bine la muncă. Bărbatul tușește și tușește de când se știe, de când era mic tușea, și în timp ce tușește să clatină și paravanul, parcă și ușa scârțâie, ba nu, ia uite, că e Mina, ia uite cum își bagă ciuful ei vopsit cu gențiana, ca o creastă de cocoș, și îi face semn cu mâna, arată spre coridor, de parcă ea n-ar ști că au venit puhoi, câți mai sunt? 10-12?, mulți, mulți îi arată Mina, apoi își rotunjește buzele și îi spune pe mutește – Ba-ba A-ne-ta, ooo, a venit baba Aneta, mai trăiește baba Aneta? Foarte bine, spune-i să intre ea, că a venit de departe, tocmai de la Goiești.

Nu acum, Mina, imediat ce termin, să n-aștepte chiar dacă n-are rând, zice Ileana. Mina îi face semn la cap, cu degetul, ca și cum în dreptul tâmplei s-ar roti o elice de avion, Ileana nu știe despre cine e vorba, despre babă sau chiar despre ea. Lasă, Mina, îmi spui tu altă dată, eu oricum așa mă simt, nu trebuie să-mi spui și tu, cum mi-a spus și Andrei când n-a mai știut de mine o săptămână sau când stau eu așa, lângă el, în pat, și nu vreau nimic mai mult, nu știu de ce, mi-o fi lehamite sau mi-o fi somn de când m-am născut, doar vreau să-mi aud respirația și să mă uit la tavan, i-am zis și lui de firul ăsta invizibil care îi leagă pe toți și tot așa a zis și el ca și tine, adică a făcut semnul ăsta la tâmplă. Du-te, Mina, pleacă, uite că am treabă, Ileana notează totul în registru, ia biletul de trimitere, îl completează, în timp ce vede cu coada ochiului cum femeia îl ajută pe bărbat să-și îmbrace cămașa, fără să lase șosetele din mână. Bărbatul caută cu picioarele goale ghetele pe pardoseală și de abia atunci își dă seama că-i lipsește ceva, dar femeia e deja acolo, în genunchi, îi trage șosetele de lână până deasupra gleznelor, apoi îi derulează în jos pantalonii. Îi pune ghetele în picioare, el oftează și tușește din nou.

Să mergeți la spitalul mare, să mergeți acum, zice Ileana și le pune în mână trimiterea, intrați pe la urgență, dacă nu puteți chema un taxi, salvare nu vă pot da, că nu merge. Nu-i nimica, domșoara doctor, nă descurcăm noi, zice femeia și scoate din sacoșa de pânză un pui mic, de găină, jumulit și cu gâtul tăiat și băgat înăuntru, cu pielea ce a rămas ca o fâșie, strâns într-o pungă din care se scurg picături de sânge. Nu, nu, zice Ileana și se dă speriată înapoi, femeia mai să dea să râdă, da‘ nu-i viu, domșoara doctor, de dimineață mă trezii devrăme și-i luai gâtul, îi dădui pănele jos cu apă opărită... nu, nu, nu, serios, chiar nu trebuia, și nu trebuie, insistă Ileana și îi apucă de-a dreptul de umeri și îi rotește pe amândoi cu fața către ușă.

Domșoara doctor... nu trabuie să fă fie frică dă sânge, că de asta ați făcut școala cea mai lunga, nu de sânge mi-e frică, i-ar zice Ileana dacă ar avea de ce, școala asta te învață să-ți fie frică de om, de asta-i lungă, trebuie să înveți cu temeinicie, homo hominis lupus, i-ar zice mai departe, dar poate că exagerează, de la oboseală, de la tristețe, lasă, zice bărbatul și pe urmă tace, își culege cojocul din cuierul de lângă chiuvetă, femeia bagă puiul la loc în sacoșă, ușurată sau mirată, poate-i mai bine să-l țină pentru când ajung la spitalul mare, din oraș, nu se gândea că o să meargă până acolo, dar uite că s-a rezolvat.

S-o creadă și proastă, și fricoasă, cum vor ei. Lasă așa, bine că au plecat, au mai scurs și picături de sânge după ei, o să zică lumea că cine știe ce le-a mai făcut pe ascuns, cine știe, ce ace și cuie le bagă oamenilor în spinare, n-au țipat oamenii, n-au zis nici pâs, oameni buni la suflet, cum nu găsești decât la țară, Ileana se apleacă și șterge picăturile de pe linoleu cu un șervețel de hârtie, apoi îl chitește și îl bagă în buzunar, oare câți or mai fi pe coridor?, ce-a mai lămurit-o și Mina, nu-i rămâne decât să scoată chiar ea capul pe ușă și să tragă o ocheadă, dar stai, mai întâi să-și aranjeze părul, aoleu, cum o mai fi arătând, Ileana se privește în oglindă în timp ce se spală pe mâini la chiuvetă, se uită cum i se întinde pielea pe obraji când o apucă între degete, domșoara domșoară, dar de ce nu ești și tu căsătorită, n-ai și tu un bărbat și un copil, că nu mai ești așa de tânără, dacă am prins loc la țară, cu cine să mă mărit aici, și cine să vină după mine, când ceilalți dacă pleacă, pleacă afară, măcar la un sat din Provence să fi ajuns, își zice Ileana, apoi tresare, și ce să fi făcut cu Andrei acolo, cât să fi răbdat și el să stea noaptea lungit în pat și să n-o atingă, bine că a plecat și el, tot așa cum s-au dus și oamenii ăștia buni, pe ușa asta s-au dus, da, Mina, dacă îți zic, de fapt nu vorbeam cu mine, vorbeam cu mine în oglindă, lasă ce-ai adus de la laborator pe birou, vezi să nu le pui peste flori, cum îți este obiceiul, Mina însă n-o aude, o împinge ușurel pe Baba Aneta către scaunul din dreptul biroului, de parcă ar mânui o păpușă de paie. Baba înaintează greu, adusă de spate, se sprijină în baston, la subraț are un dosar doldora de foi, hai, mamaie, încă un pic, ici-șa, ia stai tu colea și te odihnește.

Mina se asigură că baba stă bine pe scaun și n-o să pice, apoi o ia fugă pe ușă, mai face o piruetă și trimite un sărut domșoarei doctor care atunci se așază pe scaunul de partea cealaltă a biroului.

Fug la Raze, strigă Mina din prag.

Bine, bine, fugi, îi răspunde Ileana fără să ridice privirea din dosar.

Mina trântește ușa și în încăpere se lasă liniștea.

Ce făcuși, mamaie, o mustră Ileana, dar baba nu se sinchisește, că oricum n-aude prea bine.

Ce? face mamaia.

Ia, uite, zice Ileana, ai fost la spitalul mare, ce-ai avut cu plămânii?

Bătrânețe, zice baba și tace, n-ai ce să mai spui după.

Uite, văd că ai și tratament, zice Ileana și îi flutură prin fața ochilor scrisoarea medicală. Ai luat medicamente acasă?

Nu știu, mamă, ce-mi dă, aia iau... nu le știu io, boabe... colo, dar uneori le mai și uit, n-am țânere de minte.

Ileana îi face semn să nu se obosească, dă roată biroului, cu stetoscopul în jurul gâtului, ia ridică un pic vesta să te ascult și eu, și iar își pune stetoscopul pe urechi și privește fix în geamuri, în firele de lumină, da, asta a fost, apă la plămâni, încă se mai aude într-o parte, unde au mai fost și alte răceli, Ileana caută prin biblioteca din spatele biroului o cutie de medicamente, parcă i-o dăduseră ăștia de la firme, ia să caute și prin birou, asta e, cu nume de simfonie, să-i dea babei Aneta să ia boabe, cum zice ea, îi întinde folia și atunci vede pe masă borcanul de miere, pântecos și auriu, strălucește în lumina soarelui.

Nu, mamaie, bagă-l la loc, că sunt necazuri mari...

Miere, mamă, zice baba, de salcâm.

Tanti Aneta, nu se poate, n-auziși ce-a fost aici...

Ce?

Ei, lasă, știi că... nu e voie, nu e voie.

Miere bună, mamă, de salcâm, pentru ăla mic.

Care ăla mic, tanti Aneta?

Ăla de veneai cu el, mamă, și cu femeia aia frumoasă.

Aaaa, se luminează Ileana și se întunecă la loc, nu-i copilul meu, e nepoata de la soră.

Atunci pentru fetiță, insistă Aneta.

Nu se poate, tanti Aneta, a fost și garda pe aici, a zis și ministrul, doar flori sau bomboane la doctori.

Miere, mamă, de salcâm, e mai bună, n-are zahăr pus.

Da, da, mamaie, mie-mi spui, zice Ileana și o saltă ușor de un braț, pune baba pe picioare și o împinge către ușă, cu miere cu tot, apoi închide ușa și o încuie, Doamne, oamenii ăștia ce nu pricep, sau e doar Baba Aneta care nu pricepe, stă năucită pe coridor, nu știe încotro s-o ia, ce naiba nu i-a trecut prin capul de fămeie bătrână să aducă și ea niște flori cum are ceilalți oameni, dar naiba știa că nu-i voie cu miere, că a zis și dom ministru, că a trecut și garda, ani de zile toți copiii de la dispensar i-au mâncat miere din salcâmi, și toți ce înalți au crescut, sănătoși, toți au plecat de pe-acilea, care încotro, în străinătate, fămeie fără dă minte, ia, uite și la cocoana aia, are crizanteme, albe și galbene, iar cealaltă, trandafiri din seră, mai e și bărbatul acela cu mustață, nu ăla de lângă tonomatul de cafea, celălalt cu figură încruntată, care stă lângă tânărul care se joacă pe telefon, și ăla are flori, niște lalele, poate îl convinge pe vreunul să facă schimb, e miere bună, mamă, de salcâm, or avea și ei un copil acasă, să crească mare, voinic, flori mai aduc ei la domșoara doctor, dar ea, mamă, până mai găsește pe cineva cu mașină s-o aducă tocmai de la Goiești, naiba știe, dacă mai apucă, până la toamnă, ia să vedem, doamna asta cu copil poate vrea pentru ăla mic, pare cam năzdrăvan, sigur o să-i placă.

Nu, mulțumim, se scuză femeia, noi luăm numai natural, de la Bioplant.

E naturală, mamă, de salcâm.

Avem deja, surâde femeia cu o figură glacială și îi întoarce spatele.

Baba Aneta stă cu borcanul în mână, prostită, nu știe ce să mai facă, hai să treacă dincolo, pe bancheta cealaltă, lângă bărbatul cu flori. Mai sunt și bărbații ăia doi, care parcă se știu, or fi venit împreună, tata și fiul, dar ăștia n-au flori, ăștia-s veniți cu altă treabă, să fac că nu văd și n-aud sau poate chiar nu văd și nu aud, miere bună, mamă, de salcâm.

Da tu nu mai fuseși o dată? se rățoiește bărbatul.

Fusei, mamaie, dar nu vru ce-i dădui.

Bărbatul de lângă ea, care stă pe telefon, tresare și să uită la celălalt bătrân, care mestecă în cafea cu lingurița de lemn, ăștia poate or fi adus altceva, numai ăia cu flori sunt salvați, flori sau bomboane, cum a zis și domnul ministru.

Păi, n-ai văzut, mamaie, ce-a fost la televizor?, sare cu gura pe ea femeia cu copilul.

Doar flori sau bomboane, zise și domnu Rafila.

Și la Botoșani, sare bărbatul cu florile.

Păi, se poate? Miere, nuci, brânză...

... și câte un cincizeci, zice altul, cu căciula trasă peste frunte.

Și la ce salarii auuu...

Nu se poate, domle, cincizeci de lei la așa boală?

Două avea... dădu o sută.

Nu e normal, domle.

Păi, cum...

Ce două?

Două cancere avea.

Doamne ferește, zice femeia și înalță ochii spre tavan, unde crăpăturile de tencuială fac niște figuri ciudate, de sfinți și de nori din Împărăția Cerurilor, și toate privirile din jur o urmează într-acolo, toți își fac cruce, Doamne apără și păzește, numai bărbatul care se joacă pe telefon nu lasă jocul din mână, nici bărbatul gras, cu cafeaua în mână nu se sinchisește, și probabil nici domșoara doctor, că ea nici n-a auzit ce s-a zis, ea stă aplecată în cabinet, deasupra unei spinări de moș care privește spre firele de lumină care vin de la fereastră, poate că a început să le vadă și el, sau își aduce aminte de altele, de pe vremuri, care seamănă cu astea, dar s-au făcut fire de praf, ține aerul acum, tataie, se răstește domșoara doctor, dă-o praful ei de treabă.

E cam a naibii, domșoara doctor, pe toții îi ia în răspăr.

Poate că n-are chef să fie aici, la țară, șușotesc ceilalți.

Dacă n-a luat la oraș...

Adicătelea, ce? Noi suntem mai proști?

Nu, da, spun așa, vrea și ea o familie, un copil.

Să să ducă atuncea.

Și cine mai vine la noi?

Nu știi c-a zis? Are cine să vină? Din Vietnam, din Republica Moldova.

Ptiu, la mine să nu vină chinezoi din ăia, mai bine domșoara doctor.

Ține respirația, tataie, strigă domșoara doctor din cabinet, de se aude până pe coridor, nu mai respira, praful ei de viață, dar Moșul n-aude, nu tresare, stă și se uită la lumină, stă așa și când Mina deschide ușa și-i face semn domșoarei doctor, nici nu-i mai zice domșoara doctor, îi zice, Ileana, vino încoace, de parcă-și cheamă fata să ducă copaia cu lături la porci, și Ileana se supune, lasă totul deoparte, o știe pe Mina de câțiva ani și știe că nu s-ar face în niciun chip așa roșie în obraz și poruncitoare în priviri dacă n-ar fi ceva grav. Se ascund amândouă după paravan și șușotesc, Mina o apucă pe domșoara doctor de încheietura mâinii și o smucește.

Uită-te peste tot, să nu fie nimic, nimic.

Dar nu e nimic, nimic, se jură Ileana.

Să nu fie vreun plic, că ăștia au venit la provocare.

Cine? Cine? Ce provocare?

Mina deschide ușa încet înainte să plece și prin crăpătură Ileana îi vede pe cei doi bărbați, cel care se joacă pe telefon sau trimite mesaje și celălalt, care i-ar putea fi tată după vârstă, tot învârte în cafea, ăștia doi, ce-o fi cu ei? Că până acum nu i-a mai văzut pe aici.

Să nu fie nimic, aruncă totul pe geam, Uită-te și printre flori, eu îi țin de vorbă.

Dar nu-i nimic, zice Ileana, și degeaba, ușa s-a închis.

Bătrânul e tot acolo, s-a rotit pe scaun și privește în gol aerul de deasupra biroului. Ileana se așază pe scaun și își dă părul după urechi, dracu să le ia de flori, cine să fi pus un plic înăuntru, să pui un plic la doctor, unul mic de tot ca ăsta, de zici că-i decupat de mână și împăturit, inima îi stă în loc și gâtul i se usucă instantaneu, niciun strop de salivă, gura iască, ce să mai, dă să întindă mâna și să-l apuce, dar pe urmă vede că moșul o privește, bagă capul în registru și scrie mecanic, completează căsuțele goale, mai urât de atât n-a scris nici în facultate, și când ridică privirea, gata-i și rețeta, doar moșul stă cu privirea lungă pe ea.

Sameni cu nepoată-mea, îi zice.

Hai, tataie, du-te acasă, că nu-s nepoată-ta, și nici nu seamăn cu ea, samân cu Despina în toate, doar copii n-am, cum ne-a avut ea pe noi, domșoara doctor, îl zorește și-l împinge, apoi închide și încuie ușa, cei doi bărbați de pe coridor nici n-au apucat să clipească, Ileana dă fuga la buchetul de flori, ia plicul cu degete de gheață, îl deschide tremurând, dar, pfffu, nu e decât o felicitare, una mică, parcă de copil, cu inimioare, o fi desenat-o chiar băiețelul și tot el a decupat-o, era năzdrăvan, dar drăguț, se gândește Ileana la el în timp ce mototolește hârtia, ah, mai bine o păstra, dar asta ce-i aici, fir-ar să fie, domșoara doctor, și praful ei de viață, că ăsta e tocmai borcanul cu miere, miere bună, mamă, miere de salcâm, când s-a strecurat aici afurisita, babă afurisită, ți-am zis că nu vreau mierea ta, tu nu știi ce probleme sunt?, nu știi că n-ai televizor, surdă ești, radio n-asculți, vremea trece pe lângă tine și pe lângă salcâmii tăi, sau ai venit să-mi faci necaz, ce ți-am zis? tocmai acum, când se aud bătăi în ușă, cineva încearcă clanța, fir-ar să fie, ăsta o fi borcanul-capcană, i-a zis Mina să se ferească, fuga cu el la fereastră, Ileana trage de ferestre, mai să le rupă.

Domșoara doctor!, se aude o voce de bărbat, pare autoritară.

Ăștia sunt, ăia doi, e clar, și nici nu poate să arunce borcanul pe geam, sunt atâția oameni, trec încolo și-ncoace, parcă-s toți legați de firul invizibil, hoți, și mincinoși, popi și polițiști, asistente și copii, pocăiți și țigani, zici că-s toți unul și același.

Domșoara doctor!, se aude și mai tare.

Domșoara doctor aleargă cu borcanul la chiuvetă, dă drumul la apă și începe să-l golească, dar nu e așa de ușor, mierea e groasă și se scurge greu, miere bună, de salcâm, mamă, apa se adună deasupra ei, și unde nu se mai duce, domșoara doctor ia lingura de la cafea și începe să mănânce mierea, golește borcanul și mierea i se lipește de dinți, miere bună, mamă de salcâm, simte cum îi alunecă plasma asta pe gât în jos, i se adună în stomac și îi face greață, un pumn de boxer înfipt în vintre.

Domșoara doctor!

E și Mina acolo, asta e vocea ei. Ileana dă gata borcanul cu miere și ține de stomac, îl clătește și îl umple cu apă, apoi ia buchetul de crizanteme și le înfige în el, aranjează borcanul la geam până când capetele cu petale albe și galbene stau drepte deasupra muchiei de vopsea, aprinse în lumina care n-a scăzut deloc, ba din contră, e mai aprinsă, îi ard obrajii și fața, Ileana fuge, fuge să descuie cabinetul, da, așa e, cum credea ea, bărbatul acela tânăr și suspect care se juca pe telefon, e și Mina în spatele lui, dar de ce se uită amândoi așa speriați?, toată lumea e în picioare, s-a adunat în jurul unei perechi de picioare care stă lungită pe linoleu. Ia, dați-vă cu toții la o parte, ce s-a întâmplat aici?

A căzut dintr-o dată, domșoara doctor, zice bărbatul tânăr, parcă plânge.

E celălalt bărbat, nu v-am zis eu că sunt toți legați, cel cu cafeaua, de au venit ei împreună, ar putea fi taică-său, ar putea fi unul în grad mai mare, tot pe filaj, dar acum nu mai e nimic altceva decât o stafie care ridică din corp, vrea să dispară de pe coridor, de jenă sau de supărare, dar Ileana nu o lasă să se ridice, o îndeasă parcă, la loc în piept, apăsând cu podurile palmelor pe sternul bărbatului, îi împinge sufletul la loc, își pune gura peste gura lui, ar putea să-i fie și ei tată, și îi suflă pneuma în obraji, o dată, de două ori, iar îi apasă pieptul, iar îi suflă, lumea din jur își frânge mâinile, oare îl mai pescuiește domșoara doctor pe înecat din mările întunecate ale lumii care se termină, parcă și lumina a mai scăzut, se face tot mai întuneric, să fugă cineva să cheme o salvare, ba nu, să fugă cineva după o lumânare.

Doamne ajută!, se închină o femeie care stă în picioare și toți fac la fel.

Doar domșoara doctor tot masează, tot respiră în gura mortului până când dintr-o dată se aude un icnet și inima repornește, bate slab, dar bate, pornește mai greu, ca motorul de Diesel, și atunci domșoara doctor se oprește și începe să verse, jeturi de salivă și de miere, miere bună de salcâm, apoi continuă să-l resusciteze pe bărbat.

Ce stai, măi, așa ca năucu‘?, se răstește femeia din picioare la bărbatul tânăr care vede prima dată cum se săvârșește minunea învierii, du-te și găsește o salvare.

Nu, așa ceva n-a mai văzut, cum se face o viață la loc, domșoara doctor îl umflă cu viață ca pe o păpușă de cauciuc care începe din nou să clipească, tânărul o ia năuc la goană, deși ar mai fi stat să vadă cum se face o minune adevărată, iese ca un bezmetic pe coridorul mare și apoi pe alee, și trece grăbit, printre ceilalți oameni, borfași și mardeiași, băieți de mănăstire, cântători la cor, cărămidari fără o zi de școală și învățători de țară, femei cu broboadă și mersul legănat, adus de spate, polițiști și căldărari, ciordituri în ziua de târg, brute care au făcut pușcărie pentru lovituri cauzatoare de moarte, fete fără minte și mămăițe fără prihană, precupețe și băieți șoferi pe tir, pe urmă patroni de pizzerie, fetele de la salonul de beauty, oameni și oameni, și uneori și animale, câte un câine care se face covrig sub banchetă, când e ger afară, sau o pisică, umblând cu mare băgare de seamă către bucătărie, adulmecând mirosul de fiertură de oase.

Bărbatul cel tânăr trece printre ei și parcă acum vede și el firele lungi și nevăzute, care îi leagă pe toți, stă o clipă locului și se minunează, apoi iarăși se pune pe fugă, vrea să zică ceva, dar nu poate, poate caută ceva, poate e doar încă unul care s-a rătăcit, aleargă și se întoarce, o ia pe lângă fereastra unde acum sunt niște flori, florile de le-a primit domșoara doctor, aia tânără, care se răstește la oameni, dar e bună la suflet, măciulii de crizanteme, albe și galbene, par și ele legate cu niște fire invizibile, care ies pe geam și merg în lungul aleii și se pierd în depărtare, printre oamenii cei mai îndepărtați, sunt toți acolo iarăși, și în fiecare zi o să fie.