Un monstru îl creează pe altul și altul mai creează încă unul, toți fiind înconjurați de monștri mai mici, dar nu mai puțin rapaci și voraci. Dar monstrul supremă îi domină pe toți și toți îi știu de frică, toți tremură de spaimă și niciunul nu se simte în siguranță când tartorul care i-a creat poate pocni din degete și-i face să dispară la fel de ușor pe cât au apărut. Este puterea dictatorului obișnuit să domnească prin teamă, prin puterea imprevizibilității, făcându-i pe toți cei din jur să nu știe când îi poate lovi trăsnetul și a-i transforma în neant. Iar atunci nu crâcnește niciunul, nu se pot alia unii cu alții, nu pot forma planuri de îndepărtare a fiarei turbate care se joacă atât de ușor cu destinele lor, căci nu se știe niciodată în cine poți avea încredere și cine te poate trăda pentru a-și scăpa propria piele.

Giuliano da Empoli, un fost, jurnalist, comentator și consilier politic al prim-ministrului italian Matteo Renzi, în momentul de față, profesor și scriitor, descrie în excelentul roman Magul de la Kremlin, recompensat în 2022 cu Marele Premiu al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac, ascensiunea nu doar a magului, aici numit Vadim Baranov (de fapt Vladislav Surkov, un extrem de influent consilier al lui Putin), de la Kremlin, ci mai ales a Țarului de la Kremlin, nimeni altul decât cel ce-a aruncat anul trecut lumea în haos când a invadat Ucraina pentru a o "denazifica", însuși Vladimir "Ilici Vissarionovici" Putin, zis și "Putler" de multe guri rele, creând o aură aproape supranaturală în jurul acestor două personaje ce au urcat încet, dar sigur, pe culmile puterii și au transformat un stat aflat parcă pe drumul cel bun odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și începerea reconstrucției sub Boris Elțîn într-unul populat parcă preponderent de barbari.

Fin cunoscător al politicii Rusiei și al dedesubturilor manevrelor din sfera apropiaților lui Putin, Giuliano da Empoli alege să scrie un roman în locul unui eseu, lucru dictat poate și de faptul că ficțiunea îi oferă unui autor mai multă libertate de mișcare pentru a crea situații plauzibile pornind de la fapte care poate s-au petrecut sau poate nu s-au petrecut în realitate, folosindu-se însă de personaje reale, care au existat și continuă să existe, gen oligarhii Boris Berezovski, cel care i-a propulsat practic atât pe Baranov/Sarkov, cât și pe Putin, căzând însă mai apoi în dizgrație și murind în exil, sau Mihail Hodorovski, cel care-i suflă iubirea vieții lui Baranov în carte, dar și prima victimă cu adevărat importantă a lui Putin când a început raderea oligarhilor pentru a le arăta rușilor că el nu se joacă și că e pus pe fapte mari, dar și personaje cu care nu e bine să te joci, cum sunt Secin sau Prigojin, ori personalități reale, cum e Kasparov (ale cărui replici sunt memorabile – ceea ce mi-a adus aminte și de legendarul episod cu Angela Merkel și labradorul lui Putin), sau mai mult sau mai puțin controversate ori de-a dreptul respingătoare, dar utile când le vine vremea, gen Eduard Limonov, maniac, dar cu niște cuvinte de te pun pe gânduri, sau motociclistul Alexandr Zaldostanov, preschimbat în șeful bandei Lupii Nopții.

Dar pentru ca scriitura să fie și mai nonconformistă, toată povestea este de fapt un lung monolog al lui Baranov, cel care mai mult îl răpește pe naratorul ce apare doar la început și la sfârșit și-l aduce la vila sa de la periferia orașului pentru a-i povesti de-a fi a păr despre propria mărire și decădere.

Tenebrele ascensiunii unei adevărate fiare cu sânge-rece, cel pe care Baranov, fiu de intelectuali și cu idei mărețe în minte înainte de-a fi propulsat taman în scaunul de consilier oficial al celui care trebuia să redea măreția imperiului de altă dată, sunt disecate și întoarse pe toate părțile, dezvăluind probabil o mică părticică din subsolurile la fel de adânci și de amenințătoare precum beciurile de la Lubianka. Mulți au crezut că e de joacă cu Putin, conducătorul Serviciilor Secrete rusești ce părea un simplu conțopist dispus să facă tot ce i se zice atât cât este spre binele Maicii Rusii. "La fel a fost și în celelalte cazuri: colonelul, avocatul, jurnalista acea celebră. Știi foarte bine, Vadia, nu eram noi. Noi nu facem nimic: creăm doar condițiile unei posibilități." Inclusiv oligarhul care l-a scos de la naftalină când și-a dat seama că de Elțîn râdea o lume întreagă din cauza problemelor sale cu alcoolul și a înțeles că e nevoie de sânge proaspăt, de cineva care să preia puterea și să înceapă să conducă totul cu o mână de fier. Așadar, oligarhul îl ia sub aripa sa protectoare pe inițial naivul Baranov și merg împreună la Putin pentru a-i propune să pună mâna pe putere, căci, vezi bine, oligarhii începeau să se simtă mai mult decât jenați de năzdrăvăniile liderului suprem.

Însă nimeni nu și-a închipuit vreodată că tipul șters, dar cu privire de vulpe șireată ar putea la un moment dat să muște mâna care l-a hrănit și să înceapă să se debaraseze tocmai de cei care i-au slujit interesele până la un anumit punct. Țarul din fruntea țării nu doar că le-a dat tuturor clasă prin viclenie și determinare, creând el însuși noțiunile de "verticalitate a puterii" și "democrație suverană" și punându-le în aplicare, dar i-a și îngropat pe toți și a reîntors țara în urmă cu câteva decenii, transformând-o din nou într-o imensă închisoare. Căci poporul rus, în viziunea lui, nu poate fi strunit decât prin frică și amenințare. Iar rezultatele se văd prea bine.

Lui Putin nu îi trebuia de fapt Ucraina, mărturisește "Magul" Baranov, căci nu avea ce face cu niște teritorii amărâte în plus (asta după ce alipise deja Crimeea, iar liderii țărilor puternice îl urmăriseră indulgent și se lăsaseră ușor cumpărați de petrodolari și gazodolari, sau cum s-or numi banii mulți obținuți ușor din gaze, diamante și multe alte bogății ale celei mai bogate țări din lume când vine vorba de zăcăminte), el voia de fapt să le arate propriilor supuși că democrația, instaurată acolo cu ajutorul forței Occidentului, poate distruge practic o țară când e prost înțeleasă. Bine, asta, și desigur naziștii de acolo care amenințau să facă ceea ce nu reușiseră nici Napoleon, nici Hitler. "Imperiul Țarului se născuse din război și era logic ca până la urmă să revină la război."

Soarta a făcut ca profeticul roman al lui Giuliano da Empoli să nu apară în 2021, el fiind predat încă de la începutul anului, căci a venit pandemia, ci în 2022, aproape imediat după invadarea Ucrainei. Era ca și cum autorul de origine elvețiană călătorise în timp și văzuse ceea ce-și imagina de fapt Țarul că se va înfăptui până la urmă: Marele Imperiu Țarist revenit la gloria de altă dată, căci, nu-i așa?, Kievul e inima imperiului. Și ar fi fost nevoie doar de trei zile ca să cucerească statul vecin ce amenința cu aderarea la NATO. Însă autorul nu a mers mai departe cu extrapolarea și n-a prevăzut dimensiunile adevăratului putregai ce zăcea de fapt la originea acestui colos ce suferea exact acolo unde se împăuna că ar fi fost cel mai puternic.

Sunt tare curios să citesc romanul care a învins această magistrală mostră de studiu a două personalități ce-au conlucrat pentru a schimba nu doar destinul celei mai întinse țări de pe planetă și-al unui popor întreg, ci al întregii lumi. Pentru că-n Franța se spune că niciun roman nu trebuie să câștige cele două premii literare mari, Goncourt și Marele Premiu al Academiei Franceze (motivul fiind că librarii trebuie să pună în vitrină nu unul, ci două romane, pentru vânzări mai multe), după paisprezece runde de vot, a primat votul președintelui juriului, scriitorul Didier Decoin, care are puterea a două voturi, iar astfel Magul de la Kremlin a trebuit să se mulțumească doar cu unul.

Alert, plin de idei ce-ar merita notate și citate, povestea spusă de Baranov te prinde imediat în mreje și nu-ți mai dă drumul până la final, când fiara mai mică își linge rănile și-și dă seama că răul absolut domnește în continuare, că cel pe care-l considera un mare actor era nu doar atât, ci și un spion desăvârșit pentru care viețile oamenilor valorează doar cât un fir de praf în vânt, lucru pe care realitatea zilelor noastre îl confirmă zi de zi, oră de oră, clipă de clipă. Un personaj pe care în veci nu l-ar mișca o păpușă fără un membru ce zace în praf, călcată în picioare.

PS: traducerea este superbă, bineînțeles.

Giuliano da Empoli – Magul de la Kremlin, Editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, trad. Bogdan Ghiu