Septembrie 7-13

Am ajuns să scriu jurnalul post-factum (nu pe zile). Culegerea de "tablete" de săptămâna trecută am scris-o într-o duminică. Și, ca orice cititor de jurnale, știu că atunci când se vorbește despre alcătuirea jurnalului: nu-i de bine. Mă opresc aici.

*

Trezit devreme. Citit din A Terrible Country de Keith Gessen. Treizeci de pagini într-o oră. Ce Dumnezeu? Nu se poate mai mult? Cartea merge brici. Umor. Intelectualitate. Ceva din campus novel, dar fără campus. Andrei, protagonistul, universitar ratat, se întoarce în Moscova ca să aibă grijă de bunica sa aflată la al nouălea deceniu. Prin 2008, înainte de criză. Inadaptat în State (emigrat de mic în Boston), inadaptat și-n Rusia (chiar dacă vorbește rusește, știe mai multe despre istoria și literatura rusă decât unul de-a acolo). Complexul Dinicu Golescu, versiunea slavă. Interesează narațiunea; și nu interesează. Ponderea adevărată e în analizele eseistice. Morga savantă e diluată prin stilul limpede; o engleză de The New Yorker, ce nu lasă loc de interpretare, ambiguități semantice. Andrei crede că, dacă va sta mai mult cu rușii (cu bunică-sa, fostă universitară la USM Lomonosov), va reuși să încropească un articol care să-i revitalizeze cariera. Dacă i-a ieșit? Vedeți și voi.

*

Melissa Harrison, în articolul său din The Guardian, e extrem de indulgentă cu debutul cvasi-ilizibil al autoarei Helen Bain. Nu sunt lookist (și nu cred că folosesc term. corect), dar, văzând pozele scriitoarei, coperta cărții The Daffodil Days: despre cuplul Ted Hughes și Sylvia Plath, mi-am zis: da, asta e, ar trebui să fie bună. În recenzie sunt trecute sumar dezavantajele cărții. Cu toate că, în fapt, ar fi trebuit (în primul rând) să se axeze pe acestea. Dacă nu știi o boabă de Plath sau doar așa, după ureche, cum mi s-a întâmplat când vindeam cărți pe Magheru, să fiu întrebat de The Bell Jar de Virginia Woolf – cartea semnată de Helen Bain e pur și simplu de necitit. I-am zis, dar sigur i-au zis și alții, un roman caleidoscopic. Sylvia și Ted sunt ba prezențe fantomatice, ba în centrul acțiunii (dar și la acel centru, ca să ajungi, ai nevoie de pagini, pagini, capitole). Caracterizarea indirectă (făcută de prieteni, colegi, doctori; deci voci și voci), prin descrierea acurată a pieselor de interior: mobilierul, bibelourile, odăi dedicate în totalitate scrisului: am memorat un episod în care fata care se ocupa de ordinea casei lor de vacanță, Nancy, când a fost informată despre camerele pe care le are de curățat: i s-a spus că are totul și mai puțin camera de lucru, despre care Sylvia, își amintește ea, zicea că acolo e de negăsit podeaua (n-ai să găsești parchetul) de la hârțogăraie. Altfel, etaje de nume irelevante pentru povestea principală (destrămarea relației Sylviei cu Ted). Ca studiu monografic, nu merge nici aici; scris poetic și alambicat. Dar e de remarcat documentarea! Mai departe, câtă frunză, câtă iarbă de lălăială.

*

Vizita părinților la București. Iarăși Lujerului. Îmi dă frate-meu un mesaj, cu unde și când ar trebui să ne găsim toți. Leroy Merlin. Îmi zic: ce-o fi? Vreun restaurant? Pe naiba. Mare magazin de instrumente, căzi, bucătării, tot tacâmul. Mai întâi îl văd pe frate-meu, cam gârbovit, cu un coș din care lipsea doar o lopată și un ferestrău. Mama, mai departe: "Ai slăbit." Eu: "M-a uscat, mamă, viața asta." Tata, vorbind cu un angajat, îmbrăcat ca un tată, nu glumesc: ochelari tip pilot, cu o șapcă Thomas Shelby (lu’ tata-i stă, dar am văzut vreo doi tineri ce-au optat pentru și nu-i susțin). Părintele mă strânge de mână și, chiar dacă am crescut copăcel și-n palmă m-am lățit, îmi dispar degetele. Tata își continuă dialogul, neștiind cum se spune unor instrumente, obișnuit cu denumirea rusească, comite perifraze, perifraze, regionalisme, rusisme. Angajatul înțelege. "Hai, mulțumesc", zice părintele. Mama se satură și ea: "Hai, măi Ion, copchii îs flămânzi." * Prindem un taxi. Care Bolt? Imposibil, că eram 4. Plus vreo două cozi de mături. Chemăm un StarTaxi! Cozile nu intră-n bagaj. Taxistul: "Nu vă iau. Amendă." Tata: "Hai, vă rog eu frumos, noi atent." Cozile-n salon. Mi-am amintit de copilărie, când prășeam păpușoiul pe deal. Mama, tot drumul, maximă discreție: cum la lucru? cum învățătura? Cum noul apartament? Eu: răspunsuri monocorde.

*

La masă. Mama: "Ești cam palid (mie). Data viitoare, îți aducem sfeclă. Bei un pahar de vin?" Mai întâi, ca-n adolescență, mă fac într-o ureche, după: "Beu, de ce și nu". Discuții. Politică. Scandalul cu verișoara președintei și salariul acela cosmonautic. Mama, în apărare: "Roman, dar ea nu știa!" Eu: "Să fim serioși. Și toată lumea uită și închide ochii." Mama: "Iată, Cătălin Lungu – mama-l știe pe Cătălin Lungu mai bine decât mă știe pe mine (avea dreptate Eco, mă gândesc, să zică că-l știe pe Sorel mai din amănunt decât pe taică-său, așa și mama feciorul) – zice că a întors banii!" Eu: "Și cu ce ar trebui să ne încălzească?" Partidul PAS va cădea. Abuzul de la MoldATSA este una dintre primele și cele mai semnificative pietre aruncate în geamul partidului guvernant. Pe lângă faptul că l-au recomandat pe Vangheli (astfel sprijinind numirea sa), n-au cutezat să-i verifice competențele. Competențe de prin pomi adunate. Despre traficul de influență e cam de la sine înțeles în cazul verișoarei (dar nu avem dovezi publice, deci presupun că a ne preface chiori e o cale).

*

Tata, reparând tot ce se poate prin casă. Cu o trusă de minimă descurcăreală: două șurubelnițe, un cutter și multă îndemânare. Strâns prizele. Izolat firele electrice ieșite. Făcut și la frate-meu mânere, uși, rafturi. Prins fibra optică de pereți. Mai pe scurt: poveste.

Pe la 18, vine proprietarul cu un băiat să rezolve un furtun al mașinii de spălat. Mare crossover: tata, mama, mătușa (a venit să-și facă actele românești: o corvoadă și asta), frate-meu și pisălogul intergalactic, proprietarul. Vai de mine dacă n-a zis de 7 ori că peste tot unde calci în acest apartament e ca de Midas atins. "Să vă placă, e nou: Aerul Condiționat, biblioteca, mașina de spălat, canapelele." Tracasează, tracasează. La maică-mea, care-i din ’76, tânără la chip și suflet, aplecându-se: "Dar nici n-am știut că Roman are o mamă atât de tânără." O vede și pe mătușă-mea, chircită, ca o elevă în bancă, pe o margine a canapelei, proprietarul: "Dar și dumneavoastră, sunteți foarte frumoasă." E clar: i-au căzut tronc. Mă uit mai atent la el. S-a încălțat în papucii mei de cameră! Îmi reprim lacrima. Taică-meu, operând cu-un scotch pe două laturi, în rusă: "Nu te invidiez, tatei". Erotocritul ne lasă.

Altă treabă, un unchi despre care mai des doar vorba, vrea să ne vadă-n Cișmigiu. Mă conformez. Frate-meu observă nu știu ce scaun mai sofisticat prin apartament (ca un scaun de bar, dar nici chiar): "Ar sta bine pe el floarea mea" – zice așa în van, dar eu ce? Nu înțeleg? – "Poți să-l iei!" Și toată lumea: "Da, da, are să stea foarte bine floarea!" Iau taburetul cu picioare lungi. Ne oprim la podul de piatră. Unchiul încurcă parcul. E la Izvor. Așteptăm. Frate-meu merge după el. Face cercuri. Apare. Vede taburetul, deja îl ținea tata. "Ce-i cu taburetka, vrei să te sui să spui o poezie!?" Râde, se uită insistent la mine.

La frate-meu. Mă așez lângă unchi. Mă întreabă cu ce mă ocup. Veșnicul: Lucrezi? Înveți? Încerc și acolo, și acolo, zic. "Ce lucrezi?" Spun. Instant. "Cât faci?" Spun, chiar minimizez oliac’. Zice: "Mititel, mititel." Îl înjur în sinea mea. Mai umblu leurdă prin apartament până se așază lumea la masă: mă spăl de două ori pe mâini, văd câți pași face o cameră. Mâncăm. Aștept, aștept. Aștept. Zic (unchiului, persiflant): "Da’ mătale cu ce te ocupi?". Zâmbește țanțoș, dă din cap a răspuns negativ și emite: "Securitatea." Schimbă subiectul.