Interviu în oglindă

Profesori, elevi, școală

Prof. Ana-Maria Hanganu (Liceul Teoretic "Comandor Alexandru Cătuneanu" Lunca Cetățuii, Iași, a primit distincția "Profesorul debutant al anului din mediul rural" la Gala Teach for Romania din 2026) și este membră stagiară UAP Iași.

Prof. dr. Cătălina Secu (Liceul "Profesor Mihai Dimitriu" Valea Lupului, Iași), membră titulară UAP Iași.

"Puterea artei este puterea surprizei tulburătoare. Chiar și atunci când pare imitativă, arta nu copiază familiaritatea lumii văzute, ci mai degrabă o înlocuiește cu o realitate proprie. Misiunea ei, dincolo de a da la iveală frumusețe, este de a submina banalul. Procedura sa operațională implică procesarea retiniană a informației, dar apoi răsucește un comutator și generează un tip alternativ de viziune: un tip de a vedea dramatizat." (Puterea artei de Simon Schama)

Dragoș Preutescu: Școala românească pare că are nevoie de o mai mare libertate pentru a ieși din stagnare și din banal (nu spunem haos), iar disciplinele care pot construi o direcție în acest sens, pot fi cele dispuse să dezvolte spiritul, mintea și emoțiile. Cât de mult reușim să comunicăm cu elevii dacă le oferim posibilitatea să se exprime prin artă? Și ce efecte ar produce această exprimare pe termen lung?

Cătălina Secu: Educația vizual-plastică oferă un nivel profund de comunicare, adesea nonverbală, care reușește să atingă laturi mult mai greu de accesat prin materiile cu profil exclusiv teoretic. Comunicarea cu elevii prin artă este importantă deoarece arta are rolul de a apropia, de a conecta și de a "asculta" elevul, făcând legătura între exterior și interiorul său emoțional. Profesorul are privilegiul de a intra în povestea copilului într-un mod subtil și neintruziv, fără a pune întrebări insistente. Comunicarea se realizează direct prin decodarea limbajului nonverbal; profesorul poate descoperi starea și personalitatea elevului analizând felul în care acesta trage linia pe foaie, modul în care abordează compoziția, cromatica aleasă sau timiditatea/expansiunea cu care lucrează. Oferirea unui spațiu în care adolescenții pot să se exprime prin artă generează efecte profunde, care depășesc simpla activitate recreativă: aceștia capătă libertatea de a-și exterioriza emoțiile, gândurile și sentimentele acumulate la școală sau în familie. Exprimarea artistică și mediul relaxat din timpul orei contribuie la îmbunătățirea relațiilor sociale ale elevului sau cel puțin se lucrează la acest aspect - prin natura practică a disciplinei, elevii sunt impulsionați să gândească creativ și să perceapă mediul înconjurător într-un mod diferit, dezvoltându-și imaginația, iar pe termen lung, elevii își dezvoltă abilitatea de a comunica mai bine și învață să creeze imagini cu un conținut puternic, esențiale în mediile digitale de astăzi - exprimarea artistică susține stimularea motricității și îmbogățește cultura istorică și vizuală a elevilor și multe alte beneficii.

Ana-Maria Hanganu: Reușim să comunicăm foarte mult cu elevii atunci când le oferim posibilitatea să se exprime prin artă, uneori chiar mai mult decât prin cuvinte. Arta le oferă un spațiu în care pot transmite ceea ce simt și gândesc, fără teama unui răspuns greșit. Observ acest lucru și la elevii mei: atunci când lucrăm, devin mai relaxați, mai curioși și mai deschiși. Un elev care nu este foarte comunicativ la alte ore se poate exprima foarte bine printr-o culoare, o imagine sau o tehnică. Pe termen lung, cred că arta îi învață să fie creativi, să observe, să pună întrebări și să privească lucrurile din perspective diferite. Nu încerc doar să-i învăț să deseneze sau să picteze, ci să le dau curajul să spună: "Eu văd altfel". Iar această libertate de a gândi și de a se exprima cred că este una dintre cele mai importante lecții pe care le poate oferi arta.

"Problema ce se înțelege prin a privi natura – ceea ce numim astăzi psihologia percepției – a intrat mai întâi în discuțiile asupra stilului ca o problemă practică a învățămîntului artistic. Profesorul academic, aplecat asupra fidelității reprezentării, și-a dat seama, așa cum își va mai da și în viitor, că greutățile întâmpinate de elevii lui proveneau nu numai din neîndemânarea de a copia natura, ci și din neîndemânarea de a o vedea." (Artă și iluzie de E. M. Gombrich)

Dragoș Preutescu: Să îi învățăm pe elevi să privească dincolo de o disciplină din programa de învățământ, mi se pare cea mai mare provocare. Mai au elevii resurse de atenție sau răbdare să privească o operă de artă sau să imite o operă de artă?

Cătălina Secu: A-i învăța pe elevi să privească arta dincolo de limitele stricte ale unei discipline din programă este, într-adevăr, una dintre cele mai mari provocări. Trăim într-o perioadă în care ne confruntăm cu o scădere evidentă a atenției și a răbdării adolescenților, influențată puternic de consumul rapid și fragmentat de informație digitală, dar și de o oarecare lipsă a dorinței de a depune efort susținut. Când mă întreb dacă mai au resurse să privească o operă de artă sau să o reproducă, răspunsul este nuanțat. Da, mai au resurse, dar acestea trebuie accesate diferit. Pentru ca ei să aibă răbdare, arta nu trebuie să li se prezinte doar ca o lecție pur teoretică de istorie pe care trebuie să o memoreze. Dacă încercăm să le impunem modele tradiționale și statice, îi pierdem foarte repede. Secretul este să adaptăm metodele și să fim conștienți că educația are nevoie de un "refresh". Folosind metode inovative, activ-participative și resurse digitale interactive pe care ei deja le îndrăgesc, reușim să le captăm atenția. De exemplu, atunci când transformăm studiul unei opere într-un Laborator de artă sau într-un proiect bazat pe colaborare, elevii își regăsesc (de cele mai multe ori) curiozitatea.

Ana-Maria Hanganu: Elevii au încă resurse de atenție și răbdare, însă trebuie să le oferim un motiv pentru a privi. Nu cred că trebuie să îi așezăm pur și simplu în fața unei opere și să le cerem să o reproducă. Pentru mine, este mult mai important să îi fac să devină curioși în legătură cu ceea ce văd. La clasă, încerc să pornesc de la întrebări simple: "Ce vedeți?", "Ce vă transmite?", "De ce credeți că artistul a ales această culoare sau această compoziție?". De multe ori, discuția pornește de la o observație foarte simplă și ajunge în direcții la care nu m-aș fi așteptat. În acel moment îmi dau seama că elevii nu doar privesc, ci încep să interpreteze. Apoi încerc să îi duc mai departe, spre experiment. Dacă descoperim o anumită tehnică sau un mod de lucru al unui artist, îi las să îl încerce și să îl adapteze în propriile lucrări. Cred că aici apare adevărata legătură cu arta: nu atunci când copiază o operă, ci atunci când încep să înțeleagă de ce a fost creată într-un anumit fel și își găsesc propriul mod de a se exprima. Pentru mine, educația plastică înseamnă, înainte de toate, să îi învățăm să privească. Iar un copil care învață să observe o operă de artă va începe, în timp, să observe mai atent și lumea din jurul lui.

"Arta de a privi un tablou trebuie socotită deci ca fiind arta de a aștepta în mod adecvat revelația lui. Ea are rolul unei simple discipline prealabile. E o gimnastică, un fel de a da ocol valorii, un fel de a o ține de vorbă până se produce dezvăluirea ei. Arta de a privi un tablou nu ne oferă cheia picturii – cum ar pretinde un sumar pozitivism pedagogic -, ci doar un minim cod al bunei-cuviințe, necesar unei întâlniri civilizate cu ea." (Ochiul și lucrurile de Andrei Pleșu)

Dragoș Preutescu: Se poate transpune conceptul de "artă de a aștepta" în structura unei ore de educație plastică, într-un sistem de învățământ axat pe rezultate rapide și concentrat pe examene naționale? Care este de obicei "tabloul" care vi se relevă în fața unei clase de elevi?

Cătălina Secu: Transpunerea conceptului de artă de a aștepta într-un sistem educațional ancorat în viteza examenelor naționale este nu doar posibilă, ci absolut necesară. Într-o școală axată pe rezultate rapide și evaluări cantitative, ora de educație plastică devine un spațiu de echilibrare și de rezistență — un loc în care le reamintim elevilor valoarea procesului, nu doar a produsului final. Munca artistică — fie că vorbim de aplicarea treptată a straturilor de culoare, de uscarea lutului sau de construcția migăloasă a unei compoziții — îi obligă pe tineri să încetinească ritmul. Această așteptare nu reprezintă un timp pasiv sau pierdut, ci un exercițiu esențial de reflecție, de autocontrol și de toleranță față de propria greșeală, o abilitate pe care sistemul axat pe teste grilă o neglijează adesea. Cât despre tabloul care mi se relevă de obicei în fața clasei, acesta este la început unul destul de fragmentat: agitație și dorință de scurtături, nevoie profundă de deconectare. Dar, treptat agitația este înlocuită de o liniște de lucru frumoasă, iar clasa devine un spațiu de explorare, unde elevii înțeleg că lucrurile cu adevărat valoroase au nevoie de timp, răbdare și atenție pentru a prinde viață. Evident că pentru a ajunge la acest nivel se lucrează mult, constant, rezultatele nu apar imediat și nu sunt constante. Uneori funcționează, uneori nu. De la an la an, de la o generație la alta, de la o clasă la alta. Dar poate tocmai acest lucru face tot acest proces frumos și provocator – faptul că nu avem sau cel puțin nu pot să afirm că eu am o rețetă perfectă a orelor reușite, mă instigă să caut mereu metode captivante pentru copii, adaptate la nivelul lor de înțelegere, de dinamică – în funcție de colectiv.

Ana-Maria Hanganu: Da, "arta de a aștepta" poate exista într-o oră de educație plastică și, poate, este chiar una dintre lecțiile de care elevii au nevoie cel mai mult astăzi. În fața unei opere nu trebuie să ne grăbim să spunem ce este "frumos", "corect" sau "greșit". Trebuie mai întâi să privim și să ne lăsăm surprinși de ceea ce vedem. Încerc să fac același lucru și cu elevii mei. Nu mă grăbesc să trag concluzii despre un copil după prima lucrare sau după prima reacție. Îi las să experimenteze, să greșească, să încerce din nou. Uneori, un elev despre care ai impresia că nu este interesat de artă îți poate arăta, după câteva luni, o lucrare care te surprinde. De aceea, dacă mă întrebi care este "tabloul" care mi se relevă în fața unei clase, aș spune că este unul în continuă transformare. Nu văd doar elevi care trebuie să realizeze o temă, ci posibilități diferite de a vedea, de a simți și de a crea. Acesta este și rolul meu: să am răbdarea de a privi suficient de mult încât să descopăr ce se află în fiecare dintre ei. Iar uneori, revelația nu este lucrarea finală, ci momentul în care un elev își dă seama că poate crea ceva ce nu credea că este capabil să facă.

"Nu suntem spectatori pasivi în povestea inteligenței artificiale – suntem autorii ei. Asta înseamnă că valorile care stau la baza viziunilor noastre despre un viitor al inteligenței artificiale ar putea deveni profeții care se autoîmplinesc. Dacă ne spunem că valoarea ființelor umane zace doar în contribuția lor economică, atunci vom acționa în consecință." (Superputerile inteligenței artificiale de Kai-Fu Lee)

Dragoș Preutescu: Reușește IA (Inteligența Artificială) să producă artă? Le putem transmite elevilor ideea că IA este creativă?

Cătălina Secu: Integrat în educația artistică, rolul inteligenței artificiale nu este de a substitui actul creativ, ci de a funcționa ca un catalizator metodic ce redefinește relația dintre tehnologie, mentorat și exprimare plastică. Dimensiunile cheie ale integrării AI în orele de artă ar putea fi următoarele: faptul că este un instrument de asistență, nu înlocuitor, că tehnologia servește ca mijloc de documentare, generare de concepte primare și explorare vizuală, în timp ce decizia estetică, încărcătura emoțională și ghidajul rămân atribuții exclusive ale dimensiunii umane, instrumentele digitale permit adaptarea sarcinilor la ritmul fiecărui elev, facilitând tranziția de la receptare pasivă la un dialog activ între teorie, practică și analiză plastică. Eficiența AI în mediul școlar depinde direct de filtrarea metodică a profesorului: tehnologia optimizează procesul și extinde resursele, însă feedback-ul, sensibilitatea vizuală și mentoratul rămân sprijinite pe relația umană.

Ana-Maria Hanganu: Inteligența artificială poate produce imagini care au valoare estetică și pot chiar să ne surprindă, însă pentru mine rămâne o diferență importantă între a genera o imagine și a crea artă. Arta presupune, experiență, emoție, o poveste și, de multe ori, o parte din identitatea celui care creează. Nu aș vrea să le spun elevilor că IA nu poate fi folosită în artă, pentru că ea face deja parte din lumea lor și va face parte din viitorul lor. Din contră, cred că trebuie să îi învățăm să o folosească inteligent, dar și să pună întrebări: cine a creat imaginea, de unde vine ideea, ce transmite și cât din ceea ce vedem îi aparține, de fapt, omului? IA poate fi un instrument foarte interesant, dar nu aș vrea să înlocuiască mâna, imaginația și experiența personală a elevului. Cred că cea mai importantă lecție este să le arătăm că tehnologia poate genera foarte multe lucruri, dar omul este cel care le dă sens.

"Ce-i un artist? Un om care știe tot – fără să-și dea seama. Un filozof? Un om care-și dă seama, dar nu știe nimic. În artă se poate orice; în filozofie... Dar ea nu-i decât deficiența instinctului creator în folosul reflexiei." (Amurgul gândurilor de Emil Cioran)

Dragoș Preutescu: Arta oferă nenumărate posibilități de a depăși obstacole ale vieții și moduri de a găsi și interpreta lumea din jurul nostru. Care sunt ideile pe care le transmiteți constant elevilor la orele de educație plastică despre viață, oameni, sens, iubire etc.?

Cătălina Secu: Arta vizuală este un limbaj de cunoaștere de sine, o cale prin care emoțiile complexe devin vizibile și inteligibile. O parte din ideile fundamentale transmise elevilor la oră (sau cel puțin asta îmi doresc să cred că fac): actul creator oferă un cadru protejat pentru descărcarea frustrărilor și a anxietății, transformând trăirile interioare în limbaj non-verbal. În procesul plastic, greșeala este redefinită ca o oportunitate de reconfigurare, cultivând capacitatea de a depăși obstacolele și de a găsi resurse în momentele dificile. Profesorul funcționează ca un catalizator care ghidează elevul dincolo de suprafața de lucru, transformând ora de educație plastică într-un spațiu de ancorare emoțională, echilibru și maturizare.

Ana-Maria Hanganu: Dincolo de tehnici, artiști și istoria artei, încerc să le transmit elevilor câteva lucruri despre viață. În primul rând, că nu trebuie să le fie teamă să încerce. În artă greșeala nu este întotdeauna un eșec; uneori, dintr-o greșeală apare ceva cu totul nou. Îi învăț să aibă răbdare cu ei, să nu se compare permanent cu ceilalți și să înțeleagă că fiecare om are propriul său mod de a vedea și de a simți. Le vorbesc despre curaj, despre sensibilitate, despre respectul față de ceilalți și despre faptul că frumusețea nu arată la fel pentru toată lumea. Și, poate cel mai important, încerc să le transmit că au voie să fie diferiți. Așa cum într-o clasă pot exista lucrări complet diferite, dar fiecare să aibă ceva valoros, la fel este și în viață. Nu trebuie să fim toți la fel pentru a avea valoare. Arta îi poate învăța să privească mai atent lumea, dar și oamenii din jurul lor. Iar dacă reușesc să plece de la ora mea cu puțin mai multă încredere în ei și cu mai multă sensibilitate față de ceea ce îi înconjoară, atunci simt că ora de educație plastică și-a atins scopul.