Cei doi bărbați se priveau ca niște copii care se sfiesc să o roage pe doamna învățătoare să îi învoiască de la ultima oră. ’’Du-te tu, că ești mai bun de gură!’’ ’’Ba du-te tu, mă, că îi ești mai simpatic!’’ Ambii în uniforme de poliție, se arătau la fel de descumpăniți. Știau despre ce e vorba, fără să și-o spună. Niciun articol din regulament nu-i ajuta, însă. De acolo expresia parte tâmpă, parte chinuită. Silă, agasare, neputință, nervi, dar și milă, empatie, tristețe.

— Iar a venit? La ce mai vine, mă, omul ăsta? Nu i-ai spus clar, ultima dată, cum ți-am zis, că nu avem ce să-i mai comunicăm?

— Ba da, șefu! Tocmai că da! Dar ai cu cine te înțelege? Acum a venit și cu copiii.

Șef de post Catelan privi prin geamul fără perdele. Căruța era acolo. Copiii, trei, unul măricel, juncan, ceilalți mărunți, cățelandri, își făceau de lucru cu biciul și cu hățurile. Taică-su, David, îi lăsase singuri și intrase pe furiș în tinda fostei case negustorești care închipuia, încă, sediul secției de poliție rurală Luminile. Pândise zgomotul și mișcarea dinăuntru și îl prinsese pe agentul Lazăr, verde, venit de la oraș, nedeprins cu șiretenia țărănească, la strâmtoare, cum e mai rău: în timp ce ieșise să aducă un braț de lemne pentru godinul din fostul dormitor al comersantului Grigorescu, acum biroul din care circa își desfășura activitatea de menținere a ordinii publice pe raza mai multor comune răsfirate pe tot felul de coaste, hule și văi.

— I-ai arătat afișul?

— Degeaba.

Se priviră așa, lung, duios și ostenit, doi bolnavi suferind aceeași afecțiune, chemați la o slujire de care nu sunt pregătiți și pe care nu și-o doresc. Catelan oftă și se frecă la ochi. Trebuia să o facă el.

— Da, hai să trăiești! De ce n-ai băgat copiii înauntru? Afară e frig. Le e frică să intre în secție? De ce, ce-au făcut? N-au făcut nimic, ai? Măcar de-ar fi cum zici tu. Spune-le, dacă nu vor să intre, să plece acasă. Sunt golași, nu i-ai îmbrăcat mai bine, e iarnă. Nu te pricepi nici tu, așa-i. Te duc eu mai încolo înapoi cu mașina. Știu de ce ai venit. Mă duc să mai fac o încercare, caut în dosare, sun. Așteaptă aici.

Înapoi în birou, agentul Lazăr se făcuse și mai mic. Se străduise, pesemne, să tragă cu urechea, să vadă dacă e scăpat de pacoste. Nu era. Se simți obligat să se dezvinovățească:

— N-am avut ce să fac, să știți. Eu am vorbit cu el de mai multe ori. Putea să vină singur, cu căruța, cum a mai făcut-o până acum. Se gândește că, venind cu ăia micii, pune mai multă presiune, că ți se face milă de ei. Copii fără mamă. Sigur că mi-e milă. Dar ce pot să le fac? Încai eu i-am zis să plece, să aștepte că îl căutăm noi, dar uite că tot stă acolo.

— Ți-e milă, zici, de ăia micii? îl luă la rost Catelan. Cică n-au intrat înauntru că le e frică de poliție. Măcar de-ar fi adevărat, dar nu cred. Nu mai are nimeni respect din uniformă. Tac-su nici atât, seamănă cu el. Mie mi-a e milă și de Oana, nevastă-sa. N-a fugit de acasă de bine. Tu pe el îl știi numai din văzute și din ce a mai venit pe la noi, de când cu cazul ăsta. Nu știi multe. Le-am zis la copii să plece, e frig, stau și îngheață degeaba. David n-o să plece prea curând. Așa a fost mereu, de când sunt eu aicea. Un bețiv și un nebun. În tinerețe, în anii 90, era spaima chefurilor. Avea o gașcă de borhani de teapa lui și se înființau, nechemați, la nunți, la botezuri, la zile de naștere, și trebuia să îi pui la masă, să le dai de băut, altfel făceau scandal, spărgeau, băteau mesenii. Ba de multe ori săreau la bătaie chiar și-așa, că li se năzărea că se uită unul urât. Nu știu ce a văzut nevastă-sa la el! Ea, totuși, față de David, a fost alt soi, a terminat liceul forestier. Nu știu dacă are bac-ul, dar liceul l-a terminat, da. Ele au fost mai multe fete acasă, sărăcuți toți, nici nu e vreo frumusețe să tragă nădejde la cineva mai de rang. O fi vrut să scape, să fie de capul ei, ce s-o fi gândit că cu ăsta o să fie altfel văzută prin societate. În fine, s-au luat, au făcut copiii ăștia de i-ai văzut, dar au dus-o rău. Nici n-avea cum să fie altfel. Păi dacă el n-a avut niciodată servici cu carte de muncă, cum să nu le fie greu? Muncea cu ziua, cu căruța, mai la construcții, mai la scos lemne din pădure, alocațiile copiilor, ajutoare sociale, așa au dus-o până a fugit femeia. Pe bărba-su eu l-am scăpat de închisoare, ți-am povestit?

— Nu, vă ascult!

— La un moment dat s-a săturat lumea de scandalurile nebunului. S-a făcut un chef mare la căminul cultural, un bal cu Neluță Bucur, era fostul primarul îngrijorat că își pierde scaunul. Lume multă, distracție. Și vine și David cu ciracii lui. S-au pus la masă, joc, sârbe, băutură, ca la chef. De la o vreme i se scoală că nu le aduce destulă băutură. Chiar fostul primar, că mi-a zis dup-aia, a vorbit să aibă grijă, să nu îi lase să se îmbete, că fac scandal. Și scandal a fost. Au sărit ăștia la bătaie, că nu e corect primarul și oficialitățile să aibă pe masă țuică bătrână la discreție și lor să le dea numai bere. Dar atuncea nu le-a mai mers. Au sărit mulți, încăierare, mese răsturnate, sticle sparte. Tovarășii lui David, dacă au văzut cum stă treaba, au șters putina. Ăsta, săracul, a încasat-o rău. L-au zdrobit bine, să îi fie învățare de minte. Prea și-o căutase. Prea multă lume aștepta să i-o plătească. A zăcut o vreme, venea biata Oana cu miloaga la primărie, să îi mai dea primarul ceva, că n-are ce le da mâncare la copii. Erau mici atunci, cruji. De primii doi zic, ăsta cel mai mic nu era încă. I-a dat primarul ce-a putut.

— Biata femeie! exclamă agentul Lazăr.

— Lasă că m-am lămurit dup-aia cu ea, ce soi de muiere este, continuă Catelan. A ajuns, după ce David n-a mai fost el marele bătăuș al văii, mai rea ca el. Așa, cum a fost? După ce și-a revenit, ăsta și-a pus în gând să bage cuțitul într-unul de servise la mese atunci, la bal, că îi se păruse că din cauza ăstuia, că avea dușmănie pe el, ajunsese el să ia bătaie, că i-ar fi șicanat cu băutura, cu unde îi așezase la mese. Eu am auzit, că se întinsese zvonul, și m-am dus la el, la David adică. I-am zis: măi omule, merită pentru o bătaie pe care ai mâncat-o să mânci din blid de tablă zece ani și mai bine la pușcărie? Ai nevasta, ai copii mici, ce e mai mare, orgoliul tău că ești mare și tare pe vale sau familia? Gândește-te bine pe câți ai bătut tu până acum, câți ar fi trebuit să stea la mititica dacă făceau ca tine? Nu știu cât l-am convins eu, cât a stat femeia cu gura pe el, cât a fost că gașca lui s-a spart definitiv dup-aia și singur e greu, ai alt curaj, dar n-a mai sărit să dea cu pumnul. Nici lumea nu-l mai chema la muncă ca înainte, se lămuriseră toți. Atunci a dat-o rău în patima băuturii. Nevastă-sa, Oana, a ținut casa în toți anii până a plecat. Femeie isteață, dar rea, m-am lămurit și de ea. Nu știu dacă așa a fost de acasă, de la mă-sa și de la ta-su, sau au înrăit-o greutățile, dar s-a făcut și ea o tută de nu se poate. Venea la primărie după ajutoare, dădea declarații, plângeri, mințea fără nerușinare, scria la ziare, la oricine o asculta, că e amărâtă, că e prigonită, veneau controale, pândea când era câte o mașină scumpă la primărie și își făcea comedia. Că sunt copiii ei bătuți de educatoare la grădiniță (de unde, că se băteau între ei și cu alți copii), că ei nu primesc rechizite ca alții și alte asemenea. Îl pusese la respect și pe bărba-su. N-o să mă crezi, și nu o spun ca să îmi râd de el, dar ajunsese să spele el toate rufele în casă. Și chiloții ei îi spăla! Ce să mai zic, s-au înnemerit bine: tusea și junghiul!

— Și atunci de ce a mai plecat, dacă ea era stăpâna casei?

— Ce casă era aia? Certuri, sărăcie, beții! Și ea, ți-am zis, e totuși alt soi față de el, e isteață, e descurcăreață, are oleacă de carte. Și-o fi dat seama, dup-aia, unde a ajuns. Am auzit că a vrut să fugă de mult, dar i-a fost milă de copii, că erau cruzi. După ce s-au făcut mai mari, și-o fi zis că de-acuma se descurcă și fără ea. Unde sunt mai mulți prunci se cresc unul pe altul. De-aia se zice că cel mai mare copil e al treilea părinte. Eu cred că el știa oricum, David, că femeia lui vrea să-și ia lumea în cap, dar nu poate suporta gândul. A ținut și ține la ea, altfel nu ajungea să-l domine în halul ăla. Și mi-e milă și de el, dar mai ales de copii. Să îți lași tu, mamă, copiii și să pleci, asta mi se pare cumplit!

— Pricep acum, oftă agentul Lazăr. E plecată de bună voie, e adultă, nu o poți da în urmărire.

— N-a mai putut să rabde și s-a gândit cum să scape. N-a putut divorț, că nu avea cu cine să se înțeleagă, nici să pună plângere și să-i ajungă copiii pe la vreun cămin, că nu ar fi avut mijloace să îi întrețină și asistența socială i-ar fi băgat în plasament pe undeva. A fugit și a anunțat că e plecată de bunăvoie, că nu vrea să fie căutată, că e de acord să fie chemată în instanță pentru divorț pe motiv de părăsire neîntemeiată a domiciliului conjugal.

— Și noi i-am spus toate astea.

— Da. Degeaba. Nu te poți înțelege cu el, mai ales când e beat. Mi-e milă de ea, mi-e milă și de el, dar au greșit amândoi. Noi ce să facem mai mult? Cel mai rău mi-e milă de copii. Poate, totuși, n-o să ajungă ca ei. Mai sunt cazuri din astea, când copiii, când văd cât suferă, ajung mai buni decât părinții lor.

Uitaseră să facă focul. Fosta casă negustorească e crăpată, prost izolată, rece. Se aude că are să fie retrocedată urmașilor comersantului Grigorescu. Nu aprobă nimeni fonduri pentru renovarea unei clădiri cu statut juridic neclar. Soba veche de teracotă (mare, frumoasă) nu mai trăgea bine și Catelan adusese un godin și improvizase un coș de tablă, ca să nu degere pe scaune. Gerul se poleise, totuși, pe la ferestre.

— Hai să mergem, Davide. Te duc eu, că am o misiune la voi în capul satului.

E frig scuț, dar asta din cauza vântului. Bine că au plecat copiii ăia. Or fi apucat să facă focul, să se încălzească. Zăpada e tare și tăioasă, măcar noroiul a înghețat și se circulă bine. Când sunt ploi mari nu mai poți urca hula cu mașina. Se anunță iarnă grea, e abia decembrie, prea devreme pentru așa ger, pentru atâta ninsoare. Or să moară oameni de frig, poate chiar pe raza secției de poliție rurală Luminile. O să-i cheme pe ei să facă constatarea. Nu e nimic suspect, uite-l, e rece, e țeapăn, nu-i poți mișca degetele, mâinile. Nu vezi cât e de frig în odaie, ce sărăcie dogoritoare? E bună și neaua la ceva. Coastele și câmpurile arată mai bine, albe și învelite, nu se mai văd gunoaiele, gardurile căzute, acoperișurile sparte. Și totuși oamenii locului nu sunt mai răi ca în alte părți. Satele sunt curate, cu tot plasticul aruncat aiurea, prea curate când te gândești că serviciu de salubritate nu este, nici loc amenajat ispre pentru asta. Activitate e prea puțină la circă pentru cei patru sute de kilometri pătrați și douăzeci de mii de locuitori de care răspund cei doi polițiști ai secției. Oamenii se gospodăresc singuri, fără conflicte mari, fără a avea nevoie să ceară ajutor de la organele statului. N-ar fi scos-o niciodată la capăt, el și Lazăr, abia ieșit de pe băncile școlii de polițiști, dacă n-ar fi fost așa. Legi multe trebuie acolo unde sunt oameni răi. Unde sunt oameni buni, mai mult de zece nu sunt necesare.

Au ajuns.

— N-am vrut să audă colegu’ ce o să îți spun eu acum. Are în cap numai regulamente, proceduri, hârtii. Măcar cu atâta lucru să se aleagă din școala de poliție, că altceva nu s-a lipit de el. Oana, nevastă-ta, a sunat la cineva dintre cunoscuți, nu pot să îți spun la cine, că se află, și i-a zis că a ajuns în Spania, să își găsească de muncă. E greu că nu cunoaște limba. Muncește pe ici pe colo, ce poate. Mi-a trimis zece milioane, a zis că pentru copii. Mai multe nu știu. Să vă ajute Dumnezeu, poate e mai bine așa. Poate își va găsi un rost pe acolo și o să îi ia pe copiii la ea, mai încolo. Ai grijă de ăia mici, încearcă să mai lepezi băutura. Acum ei te au doar pe tine de părinte.

Singur în mașină, Catelan porni căldura mai tare. Se apropia seara. Făcuse bine dându-le nădejde? Își luă seama și o apucă înapoi spre secție, cu o durere străină între coaste.