Alina Bako, Cartografii ficționale, Editura Casa Cărții de Știință, 2025

Fără exces de zel teoretic, cu o erudiție elegant dozată, Alina Bako propune cititorului în volumul Cartografii ficționale (Editura Casa Cărții de Știință, 2025) o redescoperire a echilibrului esențial dintre hermeneutică și teorie, echilibru care înseamnă, în primul rând, conlucrare, interdependență. Autoarea repune, de fapt, în discuție, în termeni moderni, o temă spinoasă și foarte veche: raportul dintre realitate și literatură, unde prin ,,realitateˮ înțelegem domeniul extralingvistic, tot ce se află în afara textului literar: socialul, cultura, politicul, istoria și, desigur, spațiul, acesta din urmă făcând în mod explicit obiectul elaboratei analize propuse în volumul mai sus menționat. Este textul un produs al contextului? Sau contextul este mereu modelat, stucturat de text, fiindcă realitatea este întotdeauna o poveste și nu atât un dat obiectiv, cum ne-ar fi adesea mai comod să credem? Alina Bako nu exclude niciuna dintre aceste două posibilități și tocmai tensiunea prolifică dintre ele, ,,navetaˮ între ,,înăuntrulˮ și ,,în afaraˮ textului constituie singura perspectivă plauzibilă și cea mai eficientă hermeneutică.

Într-un spirit exemplar de coerență și limpiditate, cartea pune mai întâi la dispoziția cititorului instrumentarul teoretic, făcând inclusiv un scurt istoric al conceptelor ,,geografie literarăˮ, ,,geocriticăˮ, ,,geoliteraturăˮ. Astfel, sunt amintite etapele de pionierat din evoluția studierii relației dintre spațiu și literatură, atât în peisajul cultural european (Geografie literară, al lui William Sharp, din 1904, sau cel al lui André Ferré, din 1946, cu același titlu), cât și în cel autohton, pentru care este menționat volumul lui Gheorghe Macarie, Geografie literară. Orizonturi spirituale în proza românească (1980), o abordare ,,extins descriptivăˮ a prozei românești, care asociază diverse forme de relief cu stări de spirit, cu teme literare precum temporalitatea sau ciclicitatea anotimpurilor. Nu este uitată, desigur, ,,turnura spațialăˮ (,,spatial turnˮ), formulă pe care postmodernitatea a lansat-o prin vocea lui Edward Soja. Acest excurs prin istoria domeniului arată o nuanțare evidentă a categoriei spațiului, care încetează să fie un simplu decor pe care se proiectează acțiunea textelor narative, devenind, în schimb, un catalizator al ei, o matrice, un izvor care hrănește epicul și articulează imaginarul scriitorilor.

După ce expune metodic și totodată incitant în primul capitol principiile geocriticii (transgresivitate, referențialitate, multifocalizare și polisenzorialitate), așa cum sunt ele sistematizate de Bernard Westphal în studiul Geocritica. Real, ficțiune și spațiu, autoarea aprofundează în al doilea capitol, sugestiv intitulat De la itinerar la hartă, schimbarea de perspectivă asupra cuprinderii spațiului, de la o apropriere globală, în simultaneitate, prin intermediul hărții, la una secvențială, fragmentară, prin itinerar. Așa cum procedează pe tot parcursul volumului, Alina Bako analizează modul în care aceste fluctuații ale reprezentării și luării în posesie a spațiului se simt și în literatura română, percepută, de altfel, ca parte din peisajul literar european, într-o abordare de tip ,,rețeaˮ, care evidențiază influența majoră pe care comunicarea între națiuni și culturi o exercită asupra relațiilor dintre personaje, dar și asupra configurării cronotopului. Propunând mai întâi o scurtă ilustrare a modului în care cele două modele de reprezentare a spațiului – harta și itinerarul – coexistă în literatura română de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, în scrierile unor autori precum Ion Ghica, Nicolae G. Rădulescu-Niger sau Duiliu Zamfirescu, Alina Bako intră, odată cu aducerea în discuție a romanului camilpetrescian Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în ceea ce aș numi o veritabilă semiotică a spațiului. Atenția autoarei se îndreaptă frecvent asupra elementelor cu rol de verigă, asupra ,,nodurilorˮ care fac posibilă o imagine sistemică, mai amplă, a unor fenomene social-istorice precum Primul Război Mondial. Mai întâi o hartă de război studiată de personajul-narator, apoi bagajele soldaților germani permit ,,sincronizarea mai multor spații europeneˮ, interconectarea Bucureștiului cu Berlinul, într-o rețea de corespondențe în care distanțele fizice devin nesemnificative. Minuțiozitatea analizei romanului o conduce pe Alina Bako și la descoperirea unei surprinzătoare predilecții a citadinului și modernistului Camil Petrescu pentru plăcerea descrierii spațiilor rurale, cu care personajul său, Ștefan Gheorghidiu, rezonează intens, fascinat de sensibilitatea cântecului popular și de liniștea locurilor din satele de munte. Așa cum remarcă, de altfel, și autoarea, perspectiva rămâne a intelectualului, deliciile tihnei și ale cântecului de munte fiind mai curând o formă terapeutică de contrabalansare a tumultului interior, dar și a vacarmului unei civilizații moderne agresive care se autodistruge prin flagelul războiului. Chiar dacă o admitem doar ca pe o formă de înduioșare temporară, reflex al unui moment de criză, această regăsire a spațiului rural, în contrast cu mediul citadin denunțat ca ,,străinˮ, este un aspect care nuanțează receptarea romanului camilpetrescian.

Departe de a sesiza doar simbolistica intrinsecă a elementelor spațiului, sugerată sau menționată adesea explicit de autorii înșiși, precum în cazul bagajelor amintite mai sus ca mod de figurare metonimică a alterității, a străinului, sau în cazul gărilor, analizate ca ,,microspații colectiveˮ în capitolul despre tensiunea exil-loc de origine (Norman Manea. Topofrenie și memorie afectivă), Alina Bako prezintă spațiul ca pe o categorie pluristratificată și mai ales purtătoare de sens: sens social, estetic, politic, religios, cultural, întotdeauna parte din poveste, dar și generatoare a ei. ,,Orașul ca suport pentru scenariul narativ a jucat un rol cardinal în construirea ficțiunii, propunând diferite viziuni care au caracterizat multitudinea de repere culturale în Europa Centrală și de Sud-Est și legăturile cu spațiile urbane culturale.ˮ Chiar dacă nu este propriu-zis vorba despre relatarea unor călătorii, spațiul rămâne o formă dinamică de cunoaștere fiind el însuși fluid, compozit, niciodată fixat într-o determinare geografică suficientă sieși. Această dinamizare și, totodată, fragilizare a spațiului ca noțiune ,,tareˮ, ca ,,matrice stilisticăˮ (pentru a prelua cunoscuta sintagmă blagiană) sau culoare locală care mai curând închidea perspectivele interpretative decât să le deschidă (prin formulări stereotipe de felul ,,Ion- romanul satului transilvănean al începutului de secol douăzeciˮ), își poate găsi corespondent în regândirea noțiunii de ,,perioadă istoricăˮ în același spirit al renunțării la frontiere ferme, al fluidizării.

În cunoscutul articol Context Stinks!, Rita Felski afirma: ,,History is not a boxˮ, arătând prin această formulă că încadrarea textului literar într-o perioadă nu înseamnă și un transfer exhaustiv de date dinspre context spre operă (definirea literaturii prin dominantele epocii, a particularului prin general), fiindcă Istoria însăși este volatilă, reprezentând, în fond, o mare narațiune în continuă schimbare. Tot astfel, volumul Cartografii ficționale regândește legătura dintre opera literară și spațiu, acesta din urmă nemaifiind perceput ca un ,,bazinˮ al operei, ca un simplu ,,cadruˮ inert, dar ferm al poveștii, ci ca un teritoriu-evantai, în continuă deschidere și mișcare, sub semnul transformărilor, al conexiunilor și al fragmentarului. Satul românesc, transilvănean, din Ion, de exemplu, încetează să fie doar o determinare geografică a acțiunii, devenind ringul unor tensiuni internaționale prin cunoașterea cărora putem avea acces la o înțelegere mai profundă a conflictelor din această comunitate rurală multietnică a Transilvaniei de început de secol XX: ,,În romanul Ion, scriitorul ardelean, deși aduce în prim-plan narativ o individualitate, prin portretul țăranului român din Transilvania, creează un fundal pe care sunt brodate realitățile sociale, economice, politice și culturale din regiunea amintită. În pragul destrămării Imperiului Austro-Ungar, personajele lui Rebreanu trăiesc drame personale și naționale.ˮ

Fără a anula individualitatea personajelor și autonomia – să-i spunem narativă – a opțiunilor, a gesturilor lor, Alina Bako relevă modul în care această ecuație transnațională acționează ca un fel de supradeterminare mentalitară. Identificarea relațiilor ierarhice de putere între capitale europene cu rol de centru precum Budapesta și orașe-nod în rețea precum Cluj-Napoca nu sunt, desigur, nici ele menite să explice totul, să reducă animozitățile dintre personaje la o grilă de lectură geopolitică. Nu putem, totuși, să nu recunoaștem că analizând ipostaza modelatoare, formativă a capitalelor europene (Budapesta, Berlin, Paris), puterea lor de a atrage sau de a intimida, marginile lumii romanești se extind considerabil, iar satul românesc devine parte din peisajul european, într-o viziune integrată de certă actualitate: ,,Studierea modurilor în care relațiile ierarhice cu orașele «globale» sunt reflectate în literatură dovedește o interacțiune transnațională cu alte spații culturale.ˮ

Spațiul, harta, cu semnificațiile lor sociale și geopolitice nu acționează însă doar asupra personajelor, ci și asupra autorilor înșiși. Examinând ponderea ridicată a hărților, a unui adevărat ,,plan urbanistic zonalˮ în manuscrisele lui Liviu Rebreanu de la Biblioteca Academiei Române, Alina Bako observă nevoia scriitorului de a vizualiza exact mediul pe care urmează să îl reprezinte, de a porni de la date exacte ale realului, supuse ulterior ficționalizării. Astfel, Rebreanu apare în ipostaza unui zelos autor-cartograf, ipostază neabandonată nici măcar în romanul Adam și Eva, văzut până nu demult doar ca un fel de roman-poem filosofic și metafizic, total anistoric, cel mai puțin rebrenian din toate romanele autorului. Ca în cazul lui Camil Petrescu, autoarea demontează și aici un mit critic, arătând că Rebreanu a rămas și în acest roman al metempsihozei fidel documentării riguroase, în cel mai pur spirit realist: ,,Hărțile rebreniene pot determina o schimbare de paradigmă în ceea ce privește receptarea acestui roman, prin oferirea elementelor istorice ca fundament al unei formule realiste de care scriitorul nu se îndepărtează niciodată.ˮ Mai mult, analiza atentă a descrierilor de locuri și a recurenței unor imagini precum cea a icoanei Maicii Domnului o conduce pe autoare la a constata existența unui ,,circuit al temelor și motivelor europene, într-o zonă a transnaționaluluiˮ, remarcând în Adam și Eva elemente care apar și în scrieri ale lui Herman Hesse precum Narcis și Gură-de-Aur.

De unde această putere a locurilor de a modela gândirea autorilor, ritmul narațiunii, compoziția romanelor, evoluția acțiunii și a relațiilor dintre personaje? Un răspuns ar putea consta în simpla observație că Alina Bako descoperă în spațiu un rezervor complex de imaginarii, în primul rând literare și culturale. Spațiul conține (preluând formula eminesciană), ,,ca pădurea într-un sâmbure de ghindăˮ, o mulțime de semnificații, de transformări sociale care ,,contamineazăˮ personajele, schimbă mentalități. Așezările urbane mari, de exemplu, românești și occidentale, devin centre de propagare a curentului de emancipare a femeii în interbelic. Relația centru-periferie devine, dintr-o antiteză de ordin geografic, una de ordin mentalitar, social: modernitate versus tradiționalism, progresism versus conservatorism. Fenomenul este minuțios analizat de Alina Bako în capitolul consacrat geofeminismului, cu texte-suport din proza Hortensiei Papadat-Bengescu. La fel de interesant este și celălalt sens al modelării, dinspre personaj către spațiu, acesta din urmă ,,feminizându-seˮ prin sensibilitatea eroinelor care îi atribuie nuanțe noi. Un exemplu concret este realitatea atroce a războiului, văzută prin ochii personajului Laura, din romanul Balaurul, soră medicală care acorda îngrijiri răniților aduși de trenul-,,balaurˮ în gara unui oraș de provincie (cel mai probabil Focșani). Lentila umanitară, profund impregnată de revolta împotriva absurdului pe care îl conține conflagrația aducătoare de moarte, contribuie, după cum observă Alina Bako, la o modernizare certă a imaginii războiului prin schimbarea perspectivei până atunci exclusiv masculine.

Categoria spațiului se deschide, astfel, de fiecare dată, spre un ,,dincoloˮ fascinant, își transcende funcția primară de localizare, devenind instrument narativ, marcă identitară, metaforă, un ,,hubˮ de semnificații fluide, așa cum remarcă autoarea însăși într-un loc. Mijloc de cunoaștere, de autodefinire, de marcare a apartenenței, de exprimare a celor mai fine modulații sufletești (este ilustrativă în acest sens observația din paginile despre Mara lui Slavici: Persida și Națl vorbesc limba oficială a Imperiului Austro-Ungar, dar folosesc, în certurile lor, în ,,crizele de cupluˮ, limba ,,mai apropiată de sufletˮ, limba română), spațiul este, deseori, și o metonimie a ființei umane. Așa cum personajele urmuziene Algazy și Grummer sunt făpturi compozite alcătuite, ca niște artefacte, din cele mai bizare ,,materialeˮ,, eul personajului-narator cărtărescian concentrează, în binecunoscutul stil maximalist al romancierului, prin sincretismul spațiilor, întreaga istorie a devenirii umanității. Alina Bako dedică prozei lui Mircea Cărtărescu un capitol intitulat Spații în fuziune, în care analizează hibridarea, sincretismul ca procedee esențiale prin care spațiul romanesc devine dialogic, intertextual, transdisciplinar, iar individul reface, prin figura lui reprezentată poliedric, o evoluție fantasmagorică a speciei.

Tot un spațiu hibrid, dar nu în sensul aglutinărilor cărtăresciene în registru oniric, ci în acela al unei geografii bucureștene fascinante de ev fanariot care se deschide spre realismul magic, identifică autoarea și în capitolul Doina Ruști. Despre frontiere, limite și alte tărâmuri. Extrem de interesant este modul în care Alina Bako intuiește în predilecția autoarei Manuscrisului fanariot pentru spațiul ex-centric, pentru locuri ale tranziției, un mecanism al cristalizării unui nou realism magic. Astfel, metoda geocriticii nu doar că nu devine un pat al lui Procust, ci furnizează o perspectivă interpretativă deosebit de incitantă: realismul magic, înțeles ca explorare a relației dintre rațional și irațional, conform sursei citate de autoare (Melisa Stewart), se configurează în romanele și în povestirile Doinei Ruști prin puterea evocatoare a legendei locurilor, așadar a Poveștii. Fiecare pod, fiecare casă are, dincolo de stratul istoriografic, documentat, realist, o poveste proprie, o doză de folclor urban cu aer vetust și cu atât mai atrăgător, o figură misterioasă de viță nobilă care îi dă numele, cum este cazul podului Șerban-Vodă, și care hrănește, prin legende, aura de fantastic a locului. Alina Bako urmărește, așadar, modul în care opoziția centru-periferie devine în proza Doinei Ruști o metaforă spațială a dihotomiei rațional-irațional, cerebralitate versus fantezie, fantasticul fiind mai curând un miraj, o atracție nelămurită (mai ales că spațiul ex-centric este, cel mai adesea, cel oriental), într-un melanj de istorie și mit, dar și într-un mozaic de culturi.

În Cartografii ficționale, spațiul devine un bazin al imaginariilor de diverse facturi, un bazin în mișcare, mai degrabă un vector al cunoașterii și al creării neîncetate de conexiuni dintre cele mai surprinzătoare între culturi, dar și un ,,ingredientˮ maleabil al narațiunilor mai vechi și mai noi. Împletind teoria literară cu hermeneutica atentă a textelor, volumul este totodată și un studiu imagologic, un laitmotiv al cărții constituindu-l reprezentările literare ale străinului și ale spațiilor ex-centrice, ,,cartografiateˮ inclusiv inclusiv în perioada recentă a pandemiei din 2020, în care vedem reactivată stereotipia culturală a reprezentării Orientului și a periferiei, în general, ca focare ale epidemiilor. Alina Bako reușește să concilieze distant reading-ul cu close reading-ul, iar arsenalul terminologic, volumul mare de cunoștințe teoretice nu sufocă textele, ci le potențează semnificațiile plurale. Astfel, textul literar apare ca o lume complexă, ca un ,,multiversˮ, înmănunchiere de influențe, ecouri, virtualități, sensuri în mișcare pe o hartă cât o poveste fără sfârșit.