Era un restaurant mare, o sală lată, ca un evantai, o terasă și o parcare cenușie. Și un eveniment important, nunta unor persoane alese. Mese multe, cu pahare și farfurii puzderie, scaune și boxe, toate răsfirate în jurul unui semicerc luminat. Acolo era ringul de dans. Chiar în spatele ei. Lumea dansa fericită. Doar ea și iubitul mai erau pe scaune, la doi pași de agitația și transpirația muzicii de petrecere.

Miha asculta, cu trăsăturile chipului rotund încordate. Ochii mari, negri, nu clipeau. Buzele roșii, cărnoase, erau întredeschise. Cuvintele o izbeau ca niște vârfuri de daltă și tot crestau în carnea sufletului ei. Mereu asemuise sufletul cu un trandafir. Acum însă avea impresia că e o țepușă mare de șaorma de pe care tot picau bucăți de carne.

Ar fi trebuit să avem copiii noștri… Casa noastră… Tu trebuia să ne gătești, să mă aștepți seara cu cuptorul dogorind. Nu să-ți dezgolești picioarele pe stradă, să mergi cu pieptul umflat la vedere… Uite cum te-ai îmbrăcat… Ca o paiață! Știi ce trebuie să faci, dar tragi de timp! Crezi că asta-i libertatea ta, dar e doar condamnarea sufletului tău. Ai un singur rol și tu-l refuzi!

Miha asculta cu toate simțurile anesteziate. Cuvintele nu i se formau în minte. Doar ochii se lărgeau, iar pieptul îi fremăta dureros. El se ridică în cele din urmă și se alătură petrecăreților. O lacrimă se scurse pe obrazul ei chiar când muzica prinse să vibreze, un ritm incert, tremurător, care tot creștea în intensitate.

Și-atunci ea trase de fața de masă, trânti toate paharele și farfuriile și sări pe blatul abia golit. Fix când muzica prinse să explodeze în așchii sonore, cu ritmuri care creșteau și se încolăceau unul de altul! Era dansatoare din buric, lord of the dance, balerină, gimnastă! Bătea din picioare și din mâini, se contorsiona și muzica parcă se înfășura în jurul ei, ca iedera care și-a găsit zidul pe care să-l îmbrace. Acordurile se compuneau pe loc, unul din altul și totul pentru ea, doar pentru ea!

Când respirația o ajunse din urmă și slăbi puțin ritmul, observă cum dansatorii erau toți adunați în fața mesei, imobili. Mâinile li se bălăngăneau pe lângă trup, ochii erau înroșiți și bale li se scurgeau pe bărbii. Zombi nenorociți!

Abia în acea clipă, puțin speriată, dar și curioasă, se simțea pentru prima dată desprinsă de părerile altora, de gura lumii, de așteptări și cutume. Rochia ei avea, în sfârșit, lungimea potrivită. Căci mereu se gândise la principiul ăsta. Dacă fusta e prea scurtă, atunci ceilalți te văd drept o curvă. Dacă e prea lungă, cred că n-ai încredere în tine și te consideri urâtă. Pentru gura lumii nu există lungimea potrivită la fustă. Așa că soluția era să-ți alegi țoalele numai și numai după inima și picioarele tale.

Muzica se opri și ea sări de pe masă fără să-i pese de tocuri. Rochia se mula perfect pe rotunjimile transpirate. O luă spre ieșire, în timp ce toți acei zombi de pe ringul de dans abia își reveneau.