Mă întreb, uneori, dacă elevii sunt, cu adevărat, reticenți față de literatura contemporană sau dacă, înainte de a o citi, au nevoie să descopere că literatura aceastaare ceva de-a face cu ei.

Predau limba și literatura română la gimnaziu și, de puțini ani, mă uit cu multă curiozitate la felul în care se formează gustul literar al unui copil. La vârstaaceasta, lucrurile nu sunt încă așezate. O carte poate să deschidă un drum, un autor poate să ajungă, peste noapte, în paletarul preferaților, iar o lectură pe care o credeampotrivită poate să nu spună nimic unui elev. Poate că această dinamică a profilului de cititor aflat la această vârstă este cea care, prin intermediul curiozității, menține viuinteresul pentru literatură.

De altfel, când îi întreb ce citesc, îmi dau seama că eu sunt cea care vine cu etichetele: literatură contemporană, proză, poezie, teatru, autor, gen literar – sau tipartextual, referindu-mă, acum, la ciclul gimnazial. Elevii nu simt nevoia să așeze lucrurile astfel. Doar atunci când apare presiunea Examenului Național în joc, desigur. Pentru ei, o carte este, mai întâi, povestea care i-a captivat, personajul în care s-au recunoscut, un text care le-a stârnit râsul, o lume în care au vrut să mai rămână puțin. Uneori, este chiar o carte pe care nu au înțeles-o și care i-a făcut să (se) întrebe "de ce?". Cred că, la gimnaziu, literatura ajunge la ei prin aceste hărți textuale și abiaapoi prin categorii.

Mi-am dat seama, în timp, că zicala "Cum ți-i crești, așa îi ai" se potrivește, într-o bună măsură, și contextului de la școală. Autorii ale căror cărți le propun sprelectură ajung, filă cu filă, să le modeleze judecata estetică și apetitul literar. Nu cred că le formăm noi, profesorii, gustul literar în întregime — ar fi, de altfel, imposibil. Îi punem însă în fața unor cărți și le oferim ocazia unor întâlniri. De acolo începe partea pe care nu o mai putem controla: fiecare copil alege altceva, se apropie de alt personaj, respinge un stil care pe noi ne încântă sau descoperă o carte pe care noi nu ne-am fi gândit să o recomandăm.

În fiecare an, obișnuim să ne conturăm profilul de cititor. Ne întrebăm ce ne place, ce ne determină să abandonăm o carte, în căutarea căror tipologii de personajesuntem, care sunt elementele care ne-ar putea convinge să mai citim ceva de la același autor etc.

La scriitorul nostru clujean, Florin Bican, au ajuns prin joc. Mai întâi, i-au descoperit universul literar în clasele primare, prin ciclul cu Apolodor, iar apoi, înciclul gimanzial, prin Tropice tâmpe și Și-am încălecat pe-o șa. Florin Bican i-a cucerit nu doar prin glasul său cald și așezat, în cadrul cercurilor literare avute, ci și princaracterul ludic al textului, prin ironia limbajului și prin personajele care însumează un melanj între fantastic și comic. Desigur, cei mari, elevi de clasa a X-a, s-au bucurat de o analiză matură a substraturilor textuale, reflectând asupra imaginii caricaturizate a societății românești, printr-o vizită la Sibiu, la invitația scriitorului, la o excelentă punere în scenă, de către echipa Teatrului Gong, a spectacolului-concert, realizat de Ada Milea.

Adina Popescu și Ioana Pârvulescu sunt două dintre autoarele care au trecut testul primului text. Aflându-mă, împreună cu una dintre elevele mele, la etapanațională a Olimpiadei de Limba și Literatura Română, înainte de a intra la proba orală, o surprind discutând cu una dintre colegele și prietenele sale, împărtășindu-iacesteia părerea sa despre stilul literar al Adinei Popescu, unul în care autoarea scoate din banalitate cuvintele folosite în mod recurent, fermecând printr-un limbajsurprinzător cititorul. O altă întâmplare, de această dată, având-o drept protagonistă pe Ioana Pârvulescu, este scena în care, la finalul anului școlar, una dintre elevelemele îmi dăruiește volumul "Inocenții", la înmânarea căruia îmi spune – pe un ton imperios, dar cu ochi inocenți – că, în ciuda faptului că am citit și eu volumul, trebuie să-l primesc pe acesta, fiind din partea sa, un copil care, aflat pe drumul de a deveni adult, își dorește – încă – să privească lumea cu ochi de copil. Astfel, cititoriimei își conturează treptat profilul și depășesc etapa inițiatică a primului text, ajungând să analizeze nuanțele stilistice ale unui autor, precum și să recomande, la rândullor, nu doar bucăți din universul literar al unui autor îndrăgit, ci și din ei înșiși.

O altă împrejurare, în care elevii mi-au demonstrat apropierea față de autorii care trăiesc același prezent cu ei, vorbesc aceeași limbă, scriu cu aceleași rigorilingvistice, gândesc și fredonează evenimentele cotidiene cu aceleași note muzicale, este cea în care au avut de întocmit blazonul de utilizator al limbii române. Îninteriorul acestuia, la secțiunea "Personajul cu care te asemeni", foarte mulți au însemnat numele – și, implicit, au consemnat astfel asemănările – lui Isidor sau al Serenei. Cei mai mari, de clasa a VII-a sau a VIII-a, pomenesc des numele Marei și al Biancăi în compunerile lor sau în redactarea răspunsurilor pentru exercițiile de Evaluare Națională. Nu pot să spun decât că mărturia aceasta, a regăsirii propriei identități - atât cât poate fi ea creionată la această vârstă - într-unul dintre personajeleîntâlnite în lecturile lor nu este nimic altceva decât o afirmare a propriului sistem de valori, care reflectă prietenia, respectul, demnitatea. Astfel că, Veronica D. Niculescu este una dintre autoarele care reușește să construiască personaje care să rămână vii în sufletele copiilor, mult timp după ce coperțile cărții s-au închis.

Când am început să studiem poezia, i-am învățat să o privească ca pe o ființă. În cadrul lecturii naive, să facă cunoștință cu persoana care se află înaintea lor, anticipându-i trăsăturile prin intermediul celor vizibile – titlu, cuvinte-cheie ș.a. Apoi, prin intermediul lecturilor succesive, să pătrundă în esența textului, săinterpreteze, să analizeze; urmând ca, în ultima, etapă, etapa matură, să aibă o viziune cuprinzătoare și limpede asupra omului din fața lor. Precum în realitate. Numai că, la finalul celor trei etape, nu au descoperit doar vocea poetică, ci și cea a cadrului lor didactic. Pregătindu-ne pentru o evaluare scrisă, una dintre eleve îmi mărturiseșteipotezele sale cu privire la subiectul evaluării: "Cu siguranță va fi o poezie de la Ana Blandiana sau Nina Cassian, căci dumneavoastră vă plac poetele!" Iată de ce spun că, așa cum mi-i cresc, așa îi am! În cadrul unei alte ore, aceeași elevă împărtășește cu mine o suită de versuri care au mângaiat-o, descoperite recent, autonom, într-unadin poeziile Ninei Cassian: "Triste sunt țările/ care nu au ieșire la mare./ Posomorâți, oamenii/ care nu au ieșire din sine/ spre o altă ieșire mai mare." Întâmplarea face ca aceleași versuri să fie favoritele mele.

În lumina aceleiași teze, întâlnirea cu dramaturgia nu putea fi diferită. Când am descoperit împreună Tărâmul de mijloc al Anei Cucu-Popescu am învățat despretoleranță și despre capacitatea diversității de a forma o unitate. Ne-a plăcut atât de mult să facem schimb de roluri, deoarece fiecare voia să își pună masca diferită sauasemănătoare față de propria sa personalitate. La fel s-a întâmplat și la Matei Vișniec, în lectura și interpretarea textelor Timpul fulgilor de nea și Vrem să vă dăruim câteo fereastră. Dramaturgul a creat personaje apropiate vârstei lor, care reacționează asemănător lor atunci când, de voie sau de nevoie, intră într-o bibliotecă și descoperăcapacitatea cărților de a deschide ferestrele cunoașterii lumii.

Analizând, acum, un fragment din întâlnirile noastre literare, observ că frumusețea elevilor de gimnaziu este că încă pot fi surprinși continuu. Încă pot trece, într-un interval relativ scurt, de la o carte care îi face să râdă la una care îi neliniștește, de la o poveste în care se recunosc la un text care îi obligă să rămână puțin în afara lui.Conștientizez că aici intervine, poate, cea mai sensibilă parte: să le propun, dar fără să aleg în locul lor. Să-i conduc către texte, către oameni, cătrei ei, dar să le las libertatea de a răspunde altfel decât aș răspunde eu. Să accept că, uneori, vor iubi o carte la care eu nu mă aștept, iar alteori vor respinge una pe care am pregătit-o cu entuziasm.

Așadar, dacă privesc ce se întâmplă și după întâlnirea cu scriitorii, care împărtășesc aceeași realitate cu ei, voi spune că rămâne cartea pe care o pomenesc dupăcâteva săptămâni de la prima lectură, personajul pe care încă îl țin minte, recomandarea pe care o fac unui apropiat, autorul ale cărui alte cărți vor să le cunoască. Șipoate că unul dintre cele mai frumoase semne că un copil a început să-și croiască propriul drum prin literatură este întrebarea, aparent simplă: Ce altă carte mai are scriitorul acesta?