Rareori ajungem să vorbim la clasă despre scriitori contemporani, dacă ei nu sunt incluși în manuale. În acest sens, elevii de gimnaziu au mai mult noroc să intre în contact cu operele autorilor în viață, pentru că manualele le acordă totuși ceva spațiu. De exemplu, am putut vorbi la clasa a VI-a despre Lavinia Braniște, Andrei Dósa sau Vlad Drăgoi, pentru că manualul de la Booklet are o selecție de texte din operele lor. De acolo m-am dus mai departe și am făcut un fel de poets battle (nu live, firește) incluzând și alte texte aduse de mine, adică am pus față-n față clasici și contemporani, iar elevii și-au votat preferații, asta după ce le-am analizat textele. A câștigat Olga Ștefan cu un text postat pe Facebook. I-a bătut pe Eminescu, Sorescu, Macedonski, Mușina etc, ocazie cu care am discutat despre fiecare poet în parte, ne-am și distrat vreo două săptămâni și am văzut toți pe viu că gustul cititorului nu ține cont de canon. Dar nu poți face asta frecvent sau cu orice clasă, depinde mult de deschiderea elevilor spre așa ceva, de curiozitatea lor. Unii se plictisesc sau nu iau în serios genul acesta de exercițiu, fiindcă "nu e pentru examen". Pe Dósa l-am și invitat la școală, a venit și a vorbit cu copiii despre cărțile lui, despre literatură și locul ei în viața omului. N-am făcut o întâlnire formală, în care elevii să fie deja cu doctorat în opera invitatului și să-l laude în mod organizat, a fost destul de spontană și de împrăștiată ora, dar s-au simțit toți bine, din câte am observat. Nu sunt fan întâlniri cu scenariu deja făcut, e ceva fals în genul acela de practici, elevii se bucură că scapă de ore, iar autorii că sunt elogiați. Nu e nici asta o treabă. Uneori îi mai chem pe elevi la lansări sau la alte evenimente literare, mă mulțumesc cu cei care vin fără să simtă vreo presiune, adică puțini, dar realmente interesați. Deci contactul elevilor cu contemporanii e subțire și basically depinde de felul în care sunt marketați, ca să zic așa.

Despre mine ca autor n-am vorbit niciodată cu ei, nu că ar fi vreo mare chestie, dar nu vreau să se simtă obligați cu ceva. Interesant a fost că abia după ce terminau liceul sau gimnaziul, veneau la mine să le semnez o carte. Deci ei știu că public, unii chiar citesc ce scriu sau mă urmăresc pe rețele, dar cu discreție.

Ca să revin la manuale, în cele de la Art Klett se găsesc texte scrise de Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști.

În general, manualele preferă textele cuminți spre foarte cuminți, scrise "frumos", lipsite de elemente provocatoare, ori literatura nu e despre cumințenie și conformism, dar asta e greu de explicat elevilor, cum greu e și să le recomanzi cărți în care limbajul e socotit "vulgar" sau prea accesibil, "lipsit de stil", cum se zice. Adică în capul majorității poezia încă e "ceva serios", cu multe figuri de stil, liniștitor și decorativ sau cu metafore reușite despre trecerea timpului, natură, pace și prietenie. Și ca să vii cu texte mai provocatoare, trebuie să faci câteva ore înainte de istorie comprimată a curentelor, ceea ce nu e posibil decât să zicem la clasa a X-a, unde mai facem comparații de viziune, tematice și stilistice între morți și vii. La un test le-am dat în oglindă Bacovia și Nițescu, să comenteze imaginarul lor, dar în puncte specifice. La Nițescu chiar a și venit o elevă când a avut eveniment la Dactăr Nicu's Skyzoid Poets, deci e un câștig. Minuscul, dar există. În rest, dacă nu-i găsim în manuale sau nu sunt prin programă (și nu sunt, știm bine că programele se feresc de contemporani ca de gloanțe), nu prea am cum, ca profesor, să ocup timp cu "promovarea" scriitorilor români activi azi.

În preferințele elevilor, Cărtărescu rămâne pe poziții, în sensul că are succes, mai ales la clasa a IX-a, unde vechea programă structurată pe teme literare (care se va schimba de anul acesta) îl includea cumva, adică eu făceam cu elevii nuvela "REM", care ajungea la mințile și la sufletele lor în mod magic, chiar dacă se plângeau că trebuie să stea cu dicționarul în mână. Literatura lui Cărtărescu are ceva serios, ceva aspirațional, ceva de "așa trebuie să arate, domnule, literatura". Deci școala canonizează și un anume tip de literatură. Cred că cel mai mult la Cărtărescu îi atrage componenta fantastică, ei fiind familiarizați încă din gimnaziu cu tot ce înseamnă zona fantasy. În rest, elevii (mai ales cei de 12-15 ani) citesc cărți care se includ în două mari categorii, aș zice eu, anume: cea care e o industrie deja, cărți făcute după rețete, concepute ca produse, previzibile, explicative, pline de tot felul de aventuri, spioni, drame, traume, cărți din care ori "învățăm ceva", ori evadăm din cotidian (vezi Lois Lowry, Neil Gaiman, Peter Brown, Rick Riordan, Fabian Lenk, Stephanie Garber etc) și a doua categorie ar fi fantasy, unde nu mă bag, că nu cunosc. Deci piața editorială internațională pentru copii și young adult este prezentă în viața lor și face legea în defavoarea românilor contemporani. La final de an, la clasele mici facem niște liste de recomandări și acolo propunem toți, adică și ei și eu. Foarte puțini autori români trec de selecție, printre ei regăsindu-se Adina Rosetti, Mircea Pricăjan, Flavius Ardelean, Moni Stănilă.

Putem înțelege de aici că școala produce în general o imagine foarte îngustă despre ce înseamnă literatura, că manualele tind să o domesticească, fiindcă școala are nevoie de o literatură transformată în ceva explicabil, moral, ordonat, nu absurd, nu vulgar, nu deranjant, nu ambiguu, că accesul elevilor la contemporani e limitat și filtrat de manuale, așa încât elevii învață de foarte devreme să distingă între ceea ce este "legitim școlar" și ceea ce este "în plus", iar literatura română contemporană intră, din păcate, la categoria "în plus".