Există întâlniri în care muzica și cuvântul se întâlnesc firesc, iar omul din fața noastră devine, înainte de toate, o poveste. Lucian Petrean este un astfel de personaj: bariton cu o carieră construită pe scene importante din România și din străinătate, artist liric al Operei București și, din august 2025, manager al Operei Brașov.

Născut la Bistrița, Lucian Petrean a urmat un drum care depășește granițele unei cariere strict artistice. A studiat teologia, apoi canto la Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca, unde și-a continuat pregătirea și prin studii de master. Este doctor în filologie și doctor al Universității Naționale de Arte "George Enescu" din Iași.

Pe scenă, vocea sa de bariton l-a purtat în repertorii importante și în spectacole apreciate de public. La Opera Brașov a interpretat roluri principale în creații precum Tosca, Il Trovatore, Rigoletto și Paiațe, iar parcursul său internațional include apariții în Italia, Franța, Israel, Cehia sau Germania.

Astăzi, însă, provocarea este una diferită: aceea de a privi scena nu doar din perspectiva artistului, ci și din spatele ei, din perspectiva celui care are responsabilitatea unei instituții culturale. În calitate de manager al Operei Brașov, Lucian Petrean vorbește despre repertoriu, public, investiții, educație, parteneriate și despre felul în care o instituție de cultură poate rămâne vie și relevantă pentru comunitate.

Un artist care a învățat să dea glas personajelor, un intelectual preocupat de sensul cuvântului și un manager aflat astăzi în fața unei noi scene: cea a responsabilității culturale.

*

Într-o epocă dominată de viteză și consum cultural rapid, ce mai poate învăța omul contemporan din experiența profundă a operei?

Poate învăța, mai întâi de toate, răbdarea. Opera nu se grăbește niciodată să-ți spună totul dintr-o dată - te lasă să aștepți o arie, să respiri odată cu personajul, să simți că o poveste are nevoie de timp ca să ajungă la tine cu adevărat. Trăim într-o lume care ne cere să reacționăm instant, să judecăm în trei secunde, să trecem repede mai departe. Opera te obligă la exact opusul: să stai, să asculți, să te lași pătruns. Și cred că omul de azi, oricât de grăbit ar fi, tot are nevoie de acele două ore și jumătate în care nu face nimic altceva decât să simtă. E aproape un act de igienă sufletească.

Dacă ar fi să descrieți viața unui bariton într-o singură imagine, care ar fi aceea?

M-aș vedea îngenuncheat pe scenă, cântând ca și cum m-aș ruga. Am spus asta și cu alte ocazii, pentru că așa simt eu vocea de bariton - nu e o voce care strălucește ușor, precum a tenorului, ci una care poartă greutate, care duce pe umeri și durerea, și autoritatea, și tandrețea unui bărbat matur. Rigoletto, Scarpia, Germont - toți sunt oameni cu o povară. Cred că viața unui bariton e tocmai asta: să înveți să cânți frumos ducând o povară, fără s-o lași să te doboare.

Cum se vede artistul, Lucian Petrean, pe el însuși?

Mă văd, înainte de toate, ca pe un om care a primit mai mult decât a cerut. N-am pornit spre muzică visând la scenă mare, am pornit spre altar. Așa că port cu mine mereu senzația că vocea aceasta mi-a fost dată, nu doar dobândită prin studiu, oricât de mult am muncit la ea. Ca artist, încerc să rămân onest - nu caut efectul ieftin, caut adevărul rolului. Iar dincolo de costum și de lumini, sunt tot bistrițeanul care a plecat de acasă cu o vioară la șapte ani și cu convingerea că, dacă faci ceva, trebuie să-l faci cu tot sufletul.

Credeți că publicul vine la operă pentru muzică, pentru poveste sau pentru acel tip de emoție pe care nu o găsește în altă parte?

Cred că vine pentru emoția aceea pe care n-o găsește nicăieri altundeva, iar muzica și povestea sunt doar drumurile prin care ajunge la ea. Poți să cunoști pe de rost povestea lui Rigoletto, poți s-o fi văzut de zece ori, și tot te ia pe nepregătite finalul. De ce? Pentru că nu mergi la operă ca să afli ce se întâmplă, ci ca să simți ceva ce viața de zi cu zi nu-ți oferă cu aceeași intensitate - o durere curată, o bucurie curată, fără compromisuri.

Chiar așa, de ce operă?

Pentru că e singura formă de artă în care vocea omenească, fără microfon, fără artificii, trebuie să umple o sală întreagă și să ajungă direct la inimă. Nu există filtru electronic între mine și ultimul rând din sală. E crud, uneori, dar tocmai de-asta e adevărat. Opera cere totul de la tine - trup, minte, suflet - și când reușești, simți că ai dat ceva care nu poate fi dat altfel.

Există un rol care v-a schimbat felul de a privi viața, nu doar cariera?

Da, Rigoletto. L-am debutat tânăr, la Cluj, la festivalul "Viva Vox", și m-am temut de el, pentru că e un rol cu care alți bariton își încheie cariera, nu și-o încep. Dincolo de dificultatea muzicală, Rigoletto e un tată care își pierde copilul sub ochii lui. Nu poți cânta asta de sute de ori și să rămâi neatins. M-a învățat cât de fragilă e iubirea unui părinte și cât de aproape stă bucuria de tragedie. Cred că de atunci am devenit un om mai atent la ceilalți, nu doar un cântăreț mai bun.

Există o diferență între libertatea artistului și responsabilitatea managerului unei instituții culturale?

Una foarte mare, și am simțit-o pe pielea mea de îndată ce am preluat conducerea Operei Brașov. Ca artist, răspunzi pentru tine - pentru vocea ta, pentru rolul tău, poate pentru un partener de scenă. Ca manager, răspunzi pentru zeci de destine, pentru un buget, pentru o instituție care trebuie să funcționeze indiferent cum te simți tu în ziua respectivă. Libertatea artistului e libertatea interpretării; responsabilitatea managerului e aceea de a face posibil, în fiecare zi, ca alți artiști să-și poată exercita, la rândul lor, acea libertate. Nu se exclud, dar cer un echilibru pe care îl înveți din mers.

În ce fel v-a schimbat scena felul de a înțelege oamenii?

Scena te învață să citești oamenii în tăcere, din felul cum respiră înainte să deschidă gura. Am cântat zeci de personaje diferite - un bufon, un șef de poliție fără scrupule, un tată îndurerat - și fiecare m-a obligat să înțeleg o motivație umană pe care altfel n-aș fi avut de ce s-o caut. Nu poți urî cu adevărat un personaj precum Scarpia dacă nu înțelegi, măcar pentru câteva ore, de ce ajunge un om acolo. Cred că asta m-a făcut mai puțin grăbit să judec oamenii din viața reală.

Opera este percepută ca o artă elitistă. Cum poate deveni ea mai aproape de oameni fără să își piardă profunzimea?

Cred că eticheta de "artă elitistă" vine mai degrabă din felul în care am prezentat-o noi, cei din interior, decât din opera în sine. Poveștile din operă sunt povești de familie, de gelozie, de trădare, de iertare - lucruri pe care le înțelege oricine, indiferent de studii. La Opera Brașov încercăm să deschidem ușile: spectacole pentru copii, alternăm opera cu musicalul și opereta, mergem spre publicul tânăr prin proiecte educaționale. Profunzimea nu se pierde dacă săli întregi de oameni simpli plâng la un final de La Traviata - dimpotrivă, atunci se confirmă.

Cum se schimbă perspectiva asupra operei atunci când treci de la rolul de artist la cel de manager al Operei Brașov?

Se schimbă radical unghiul din care privești un spectacol. Ca artist, priveam un spectacol dinăuntru, din emoția rolului meu. Ca manager, îl privesc de sus, ca pe un întreg organism viu – solisti vocali, orchestră, dirijori,balet, cor, regizori, tehnicieni, cabiniere,croitorese, doamnele de la bilete. Am realizat cât de multă muncă invizibilă stă în spatele celor două ore de emoție pe care le trăiește spectatorul. Respectul meu pentru toți cei care fac posibilă o stagiune a crescut enorm din ziua în care am trecut de partea cealaltă a cortinei manageriale.

Ce înseamnă, astăzi, să conduci o instituție culturală într-o lume dominată de viteză și divertisment instant?

Înseamnă să lupți în fiecare zi pentru dreptul unei arii de a dura trei minute și jumătate, într-o lume care se obișnuiește cu conținut de cincisprezece secunde. Înseamnă să construiești o stagiune care să reziste, dar și să găsești curajul de a inova, ca oamenii să aibă un motiv să vină la teatru, nu doar la ecranul din palmă. E o luptă, dar e una frumoasă, pentru că miza e păstrarea unui loc unde emoția rămâne autentică, nu instantanee.

Există o emoție pe care doar vocea umană o poate transmite?

Da - vulnerabilitatea. Un instrument poate imita aproape orice, dar tremurul unei voci care se apropie de limita ei, riscul acela pe care îl asumi în fața unei săli întregi, nu poate fi reprodus. Când o voce se frânge puțin la finalul unei arii intense, publicul simte nu tehnica, ci omul din spatele ei. Asta nu se poate falsifica și nu se poate înlocui cu nimic.

În spatele fiecărui rol există și o formă de vulnerabilitate personală a artistului?

Întotdeauna. Chiar dacă interpretezi un personaj dur, ca Scarpia, tu urci pe scenă cu propriile tale frici, cu o zi proastă poate, cu un gând care nu te lasă. Publicul nu vede asta direct, dar o simte în felul cum construiești personajul. Cred că marii artiști nu sunt cei care ascund cel mai bine vulnerabilitatea, ci cei care știu s-o pună în slujba rolului.

Ce rol ar trebui să aibă cultura într-o societate care vorbește mai mult despre performanță decât despre sens?

Cultura ar trebui să fie locul unde ne oprim din alergat și ne întrebăm de ce alergăm. Trăim într-o societate care măsoară totul în rezultate, în cifre, în viteză, dar omul nu se hrănește doar din performanță - are nevoie și de sens, de frumos, de o poveste care să-l ajute să se înțeleagă pe sine. Cultura, și opera în special, ar trebui să rămână acel spațiu protejat unde performanța există, dar e pusă în slujba sensului, nu invers.

Care este visul dumneavoastră pentru viitorul Operei Brașov?

Visez o Operă a Brașovului cu sălile pline la fiecare spectacol, cu tineri care vin fără să simtă că intră într-un spațiu care nu e pentru ei, cu artiști mândri de casa în care lucrează. Visez o instituție stabilă, respectată, care să reprezinte cu adevărat orașul acesta frumos în peisajul liric românesc și internațional. Și, mai presus de toate, visez o echipă unită, care să înțeleagă că suntem, toți, parte din aceeași poveste.

Dacă viața dumneavoastră ar fi o operă, cum s-ar numi? De ce?

Cred că s-ar numi "Vocația". Pentru că, privind în urmă, văd un fir care leagă vioara din copilărie, altarul de la seminar, spitalul unde am slujit ca preot, și scena de operă - toate au fost, de fapt, aceeași chemare, îmbrăcată în haine diferite. N-a fost întâmplare, a fost vocație. A fost o slujire pentru credinciosi si este o slujire ca si daruire pentru publicul prezent in sala de spectacole.

Ce a determinat tranziția teologie-artă?

N-a fost o ruptură, ci o continuare firească. Am studiat teologia la Cluj, am fost hirotonit preot misionar și am slujit la Clinica Dominic Stanca și la Clinica de Hematologie - locuri unde am văzut, foarte tânăr fiind, și începutul, și sfârșitul vieții. Acolo am plâns de multe ori, pentru că nu e ușor deloc. Dar tot acolo am descoperit că muzica mă înălța în fiecare slujbă, că vocea mea căuta să cânte mai mult decât puteam rosti. Un bas mare, Ion Iercoșan, mi-a remarcat vocea la corul catedralei din Cluj și mi-a dat primele lecții de canto. Așa a crescut, discret, germenele muzicii, până când, în 2006, am hotărât să mă înscriu la Academia de Muzică "Gheorghe Dima". Nu am părăsit teologia - am dus-o mai departe, pe altă scenă.

Cum investighează omul, Lucian Petrean, cele două lumi?

Le țin împreună, nu separat. Când cânt, mă consider tot preotul care stă în fața altarului - îmi place să cânt aproape în genunchi, ca și cum m-aș ruga. Iar când slujeam, simțeam nevoia să cânt cu tot sufletul. Cred că cele două lumi nu s-au investigat una pe cealaltă, ci s-au hrănit reciproc: teologia mi-a dat disciplina și smerenia de a sluji un rol, iar muzica mi-a dat vocea prin care să duc mai departe ceea ce am simțit la altar.

Este viața o ficțiune? Un spectacol de operă poate? Ce spuneți, ce alegeți? De ce?

Aleg să cred că viața nu e ficțiune, dar are nevoie de ficțiune ca să se înțeleagă pe sine mai bine. Un spectacol de operă e o ficțiune construită cu grijă tocmai pentru a spune adevăruri pe care viața reală nu ni le arată atât de limpede - despre gelozie, despre iertare, despre moarte, despre iubire. Așa că nu le pun în opoziție: opera e oglinda în care viața se privește puțin mai atent decât o face de obicei.

Care este sunetul copilăriei dumneavoastră? Ar putea fi o arie? Care? De ce?

Sunetul copilăriei mele e vioara pe care am început s-o studiez la șapte ani, la Bistrița. Dacă ar trebui să aleg o arie care să-i semene, aș alege ceva din repertoriul de colinde ardelenești - am și scris o teză de doctorat despre colindatul din Ardeal, pentru că e o muzică ce m-a însoțit din prima copilărie, cântată în familie, la biserică, în zăpadă, cu voci simple și adevărate. Acolo, cred, mi s-a format urechea și, poate, și sufletul.

Unde se termină muzica și începe liniștea pentru dumneavoastră?

Muzica nu se termină niciodată cu totul - se retrage doar în liniște, ca o rugăciune care continuă în tăcere după ce ai spus "amin". Liniștea pentru mine începe acolo unde vocea nu mai e necesară, pentru că tot ce trebuia spus s-a spus deja prin cântec. E un moment de pace, nu de gol.

Dacă ați putea scrie o poveste, în mai multe acte, după fiecare spectacol, cum s-ar numi aceasta și ce ar conține? Are și un titlu?

Aș numi-o "Recviem de antract". Recviem înseamnă, la origine, odihnă - dar odihna mea n-a fost niciodată una definitivă, ci doar atât cât ține un antract, pauza dintre două acte ale aceluiași spectacol. De la altar am cerut un pas spre muzică, de la scenă un pas spre conducerea unei instituții - și de fiecare dată, ce părea odihnă s-a dovedit doar un respiro înainte de ridicarea cortinei următoare. Fiecare rol - Rigoletto, Scarpia, Germont - a fost un act încheiat, nu un capăt de drum. Iar actul de la Brașov abia acum ridică din nou cortina.