În general, scriu repede, ușor și bine. Dar azi nu e în general. Azi scriu încet, greu, infect. Am început textul acesta de vreun milion de ori și nu merge. Nu merge. Parc-aș trage o sanie pe nisip. Știu ce vreau să spun, însă textul se împotrivește. Textul opune rezistență. Textul, pur și simplu, nu vrea să fie scris. Nu vrea. Textul acesta seamănă cu un măgar al dracului de încăpățânat. Dar am eu ac de cojocul lui, fiindcă știu să povestesc. Sunt un povestitor foarte, foarte bun (zise el, strivit de modestie). Asta m-a salvat întotdeauna. Așa că voi povesti, în loc de text, cum n-am putut eu să scriu acest text.

Când ai prima propoziție în cap, se spune, în general, desigur, că ai putea avea întreg textul. Că toată construcția și stilul își trag seva de-aici, din această magică propoziție, îmbătătoare și proaspătă ca o apă de izvor. Aveam această propoziție, am avut-o din prima secundă când mi s-a propus să scriu despre perioada literară 2015-2021, așa cum o văd eu.

Pe tot creierul, de la un capăt la altul, ca și cum aș fi apăsat pe un comutator, au apărut, fosforescent, următoarele cuvinte: "Din perioada 2015-2021, cel mai bine țin minte cărțile mele".

Bun, am zis, gata, s-a rezolvat, textul există, trebuie doar să-l scriu, dar partea cea mai grea a trecut. Am prima cărămidă, am tot zidul. Corect? Corect.

Și trebuia, în continuare, să fiu nesimțit de sincer, să spun eu, eu, eu, "Eu, eu, eu și ceilalți", eventual, sau "Eu, talentatul", "Eu, unicul", "Eu, supremul", însă asta poate nu, că s-a mai folosit, urma să mă laud, absolut deșănțat, să scriu despre toate cărțile care mi-au apărut în perioada asta – fix șase, dacă perioada ar fi fost 2014-2021, însă trebuie să scad două, apărute în 2014, dar tot rămâneau patru, în șase ani, ceea ce e destul de binișor –, să menționez multele nominalizări la importante premii literare, că am fost doar nominalizat, nu și premiat, ceea ce nu prea mi-a convenit, dar și nominalizările astea sunt o formă de a fi băgat în seamă, urma să spun, așa cum am făcut-o, de o mulțime de ori până acum, că nu cred în ideea de generație literară și că nu mă simt afiliat uneia anume, fiindcă am debutat în 1992, la 35 de ani, când Iaru, Cărtărescu, Stratan și Coșovei, de exemplu, aproximativ congeneri de-ai mei, evoluau deja ca sateliți pe orbitele literaturii române contemporane, și așa mai departe.

Pe linia asta era structurat textul, cu tot cu titlu, fiindcă și el a apărut aproape imediat.

Dar, să vezi poznă: textul nu și nu. Eu trăgeam de el, el dădea înapoi și se împotrivea ca o fecioară unui asalt barbar. Măi, am zis, ce naiba se-ntâmplă? Unde-am greșit? Pentru că ceva era greșit. Ceva puțea.

Și-am luat-o altfel. Un pic de construcție, apoi propoziția principală. N-a vrut.

Un banc, o glumă, o amintire, apoi propoziția principală. N-a vrut.

O evocare, un pasaj din trecut, atmosferă, feerie, apoi propoziția principală. N-a vrut.

Textul respingea orice tentativă de a ne împrieteni. Scuipa, dădea din copite, se uita urât la mine, ba o dată m-a aruncat atât de tare din șa încât era să-mi sparg capul. Îmi venea să-l las dracului. Du-te învârtindu-te, i-am zis, la un moment dat. Îmi bag toate picioarele. Nu vrei, nu vrei.

Apoi am zis: băi, fraiere, poate ești tu prea exclusivist și idolatru. Ce-i asta eu, eu, eu? Eu, eu, eu și ceilalți? Nu-ți dai seama că textul nu te vrea tocmai din cauza atitudinii tale? Cine te crezi, în fond? Ce mare sculă ești? Dacă întrebi zece oameni pe stradă cine e Cornel George Popa, fix zece o să-ți spună că habar n-au. Că n-au auzit niciodată de Cornel George Popa. Că nu există Cornel George Popa, că nu a existat vreodată și nici nu va exista. Te știu câțiva. Cărțile tale n-au "rupt". N-ai spart gura târgului, nu te studiază elevii pentru Bac, n-ai intrat în manuale, ești nimeni, băi, nimeni, ratatule!

Aici m-am întristat de-a binelea. Realitatea, hâdă, îmi rânjea în față. De puțin nu i-am tras una-n gură, să-i sară dinții la trei kilometri.

Hai, omule, calmează-te, mi-a șoptit deodată o voce. Poate încă nu ești cine-ai vrea tu să fii, dar vei deveni odată și-odată. Mereu ai avut ideea asta în minte, mereu ai gândit așa, mereu ai privit în față.

Da, te porți cam aiurea uneori, dar politețea în literatură nu-și are rostul. Cine e politicos în literatură, pierde. Cine e indiferent la ceilalți, câștigă. Bun, pe lângă asta trebuie să fii și talentat, și nu așa, simplu, ușor, ci trebuie să fii putred de talentat. Și mai trebuie o șansă, un noroc, o întâmplare sau, altfel zis, destin. Ai nevoie de puțin destin. Cât de mic, dar destin să fie. Și gata. Numele de Cornel George Popa e al tău, măcar atât, ai copyright pe el, ești, hai, nu putred, dar foarte, foarte talentat – da, cu siguranță, mai trebuie să faci rost de puțin destin și gata, s-a rezolvat. Sigur, aș putea menționa o mulțime de nume, de la Aldulescu, Ruști, Morar, Gheo, Lungu, de pildă, până la Cristina Vremeș, sunt fan, ori Bogdan Răileanu sau Bogdan Coșa, că tot au același prenume, dar ce rost are? Fiecare e pe cont propriu. Nimeni nu trage pe nimeni după el.

M-am simțit, brusc, nemaipomenit de bine. Parcă toate lucrurile se rezolvaseră ca prin minune. Eram tânăr, puternic și frumos.

Răbdare, puiule, mi-am șoptit. Respiră. Uită-te în jur. Ești viu, trăiești, e bine. E nemaipomenit de bine.

Apoi mi-am adus aminte de text. Și cu textul cum rămâne?, m-am întrebat.

Care text, fraiere?, am auzit o voce de nicăieri. Lasă, uită de el, l-ai scris. Ăsta?, m-am mirat eu, ăsta e textul? Da, mi-a spus aceeași voce, ăsta. Cu tot cu titlu?, am scâncit. Cu, mi-a răspuns ecoul, cu.