Dacă ar fi să aleg un singur lucru care mă face să mă gândesc zâmbind la Woody Allen (deși lista ar putea fi lungă), acela ar fi legat de felul în care privește el tandru-ironic moartea. Ca thanatolog, am citit sute de păreri despre sfârșit, cu unele am fost de acord, de altele m-am distanțat, câteva mi-au stăruit obsesiv în memorie, pe altele le-am uitat de mult. Aș fi vrut să formulez eu ceea ce a spus el atât de inspirat: Nu mi-e frică să mor, doar că nu vreau să fiu acolo când o să se întâmple.

Cristina Bogdan

Se întâmplă ca tocmai acum, când am primit propunerea să-mi exprim o părere despre Woody Allen, să urmăresc ultima lui producție, Rifkin's Festival. Primul film al regizorului Woody Allen - subliniez "regizor" pentru că întotdeauna separ arta de creator - pe care l-am văzut pe la 23 de ani, Manhattan, m-a impresionat atât de mult încât în același an m-am uitat la toate filmele pe care le regizase între timp. Iar de atunci am revăzut o parte din ele și nu am ratat noile apariții. Ce pot să spun, îmi plac și cele pe care majoritatea i le consideră mai slabe. Doar gusturile publicului s-au schimbat. Regizorul Woody Allen e același. 

Mihail Victus

SUA aveau nevoie de-un personaj care să stoarcă miezul de fariseism din anumite stiluri de viață. Așa cum Monsieur Hulot al lui Jacques Tati a fost oglinda satirică pusă francezilor pentru a-și vedea sinistra voioșie consumeristă din anii 1950-1960 sau cum Ugo Fantozzi, creat de Paolo Villagio, varianta de pamflet "populist" pentru cei iritați de exuberanța satirei felliniene, întruchipează ridicolul corporatist al acelorași ani în Italia, fiind totodată și o replică adusă festivismului jet set din noua Romă, ei bine, așa și Woody Allen este tipu’ ăla  care a știut cum să facă mișto de fițele Americii metropolitane. Și cum să livreze poporului, într-un ambalaj inteligent de poante postmoderne, teme de nișă intelectuală.

Maică-mea îi adoră filmele și ea a fost cea care mi-a trezit interesul pentru Woody Allen. Râdeam cu lacrimi uitându-ne la Fantozzi pe ITALIA 1, la începuturile televizunii prin cablu în România, apoi am râs un pic mai "sofisticat" la umorul negru din serialul M.A.S.H., în perioada de pionierat a PRO TV, apoi am izbucnit în hohote când la televizor au început să fie difuzate, tot pe PRO TV, filmele acestui nebbish viclean crescut sub aripa umoristică a lui Mel Brooks.

Mă gândesc la bijuterii precum "Annie Hall" (1977), "Zelig" (1983), "Crimes and Misdemeanors" (1989) sau "Husbands and Wifes" (1992). Ce surprind ele până la urmă? Niște fișe clinice. O antropologie a egolatriei. Întregul univers cinematografic al lui Woody Allen este, de fapt, o sărbătoare maniacală a iubirii de sine. A iubirii de sine a lui Woody. Niciun personaj de-al său – fie că vorbim de Diane Keaton sau de Alan Alda – nu are dreptul la autonomie ficțională, ci sunt heteronimele aceluiași ego năvalnic care vede pretutindeni marionete. Este incredibilă forța sa de-a se infiltra în celălalt, lăsându-i însă impresia absurdă că nu-l ia în stăpânire. Celebra lui autoironie ascunde, în spatele farmecului său de prăpăstios drăgălaș și nevrotic, un ins îmbătat de mizantropie. Căci așa se întâmplă când vezi omenirea doar ca pe-un bâlci al invidualismului, atenția inimii ți se transformă într-un lacăt ruginit. Să fim înțeleși: prin aceste sublinieri nu caut să-l pun la zid pe Woody Allen, ci aranjez cu răceală niște piese de puzzle. Omul și-a folosit talentul ca să-și creeze o industrie a sinelui, o planetă personală de Woody Alleni care strigă din rărunchi: "Faceți business cu propriile angoase, fraierilor! Vorbiți despre voi continuu ca despre sfârșitul lumii, dar arborați o conștiință de clovn!"

Ce-a mai oferit Woody Allen Statelor Unite? Un capital erotic Tocilarilor. A înzestrat ca nimeni altul cu putere de seducție trupurile sfrijite de bărbați, gurile bâlbâite, figurile de ochelariști, capetele defrișate de calviție. A smuls de pe ei statutul de sexualitate caricaturală, de omuleți condamnați la fotosinteză. A făcut din adjectivul "pipernicit" un simbol cool al beatnicilor.

Cât privește relația lui cu Soon-Yi Previn, fiica adoptivă care i-a devenit ulterior soție, fie la ei acolo, cum se spune. Măruntul Woody are o lojă specială alături de Roman Polanski. Și câți or mai fi ca ei.

Poate exagerez, dar marele merit cinematografic al lui Woody Allen este acela că a reușit să confere o aură belle époque incontinenței verbale, un parfum de savoir-vivre panicarzilor. De pildă, fără cinematografia lui mi-ar fi fost dificil să nu mă iau cu mâinile de cap la unele cine de familie din neorealismul românesc. 

Iată și o întrebare pentru amatorii de distopii: Ar mai fi avut succes la gagici Boris Johnson fără "strămoșia" lui Woody Allen? 

Liviu G Stan

Woody Allen,  un nevrotic genial  de 1,65 m,  cu o față de om necăjit, creator   de vieți  în  50 de filme, pervers , adulat &  boicotat,  pentru mine  un prădător de  timp al  cinefililor.

Iulia Pană

Niciodată n-am fost sigură dacă-mi place sau nu Woody Allen: un mixaj de comic și tragic, ironic și contemplativ, un soi de introvertit căruia-i place să pălăvrăgească. 

Ioana Cistelecan

Umorul lui Woody Allen e inconfundabil. Îți place sau nu-ți place. Afirmația aceasta a devenit aproape un loc comun. Deși, dacă mă gândesc bine,  Woody nu e egal cu sine în toate filmele sale. Personal, mărturisesc că am fost cucerită de Love and  Death, producția  din 1975, girată de Jack Rollins și Charles Joffe,  în care – se știe – Allen propune o savuroasă parodie a spiritului (și stilului) clasicilor ruși. O face cu inteligență și farmec, ceea ce ar fi suficient pentru a-l cuceri pe spectatorul intelectual, cu înclinații iconoclaste. Dar mie nu din acest motiv  mi s-a întipărit în memorie Love and Death (film pe care l-aș revedea oricând, ceea ce n-aș putea afirma însă și despre altele, din bogata filmografie a cineastului). Aștept de fiecare dată, cu emoție nouă, secvența din final (când Boris Grushenko, după ce își ia rămas bun de la Sonia, se îndepărtează printre copaci, dansând cu moartea).  Bănuiesc că în spatele acelei imagini se găsește o "cheie" pe care am testat-o în propriile mele vise, altminteri nu-mi dau seama de ce mi se pare atât de familiară și de liniștitoare…                                                                                                                                            

Catrinel Popa

Pe Woody Allen l-am descoperit în vara anului 2011, înainte de intrarea la liceu. Tocmai avusese loc premierea filmului "Midnight in Paris", la Cannes, iar filmul intra în cinematografele românești la începutul verii. La un an distanță, venea și "To Rome with love". Îmi amintesc cum speram ca proiectul său cinematografic, un fel de geografie îndeaproape a marilor capitale europene, să continue. Deloc o fană a genului comediei, Woody Allen este, după mine, unul dintre cei mai buni în nișa aceasta, nu sunt filme care să epuizeze totul prin dialog și atmosferă, inserturile din artă sunt mereu acolo pentru cine are ochi să le vadă. De pildă, mai târziu, când am descoperit marea cinematografie, cinemaul "clasic" am recunoscut în "To Rome with love" inserturile din  Federico Fellini. Mult mai departe în timp, mai exact în vara lui 2018, l-am "citit" pe Woody Allen și din alt unghi, când am discutat la o școală de vară filmul "Interiors", din 1978. Școala de vară era o extensie a unui club de film de la Literele clujene, condus de profesorul Horea Poenar. Tematica din acel an a fost "The solitude of man. Studies in melancholia". Nu a fost votat printre  filmele favorite ale școlii, cred că îți trebuie un simț special pentru a-l aprecia cu adevărat pe Woody Allen.

Ioana Hodârnău

În filmul din 2011, Midnight in Paris, Woody Allen transpune dorința de evadare într-un Paris idealizat, realizând un melanj între două temporalități – prezent și trecut –  care dezvăluie stări halucinatorii și trimiteri livrești, restituind atmosfera anilor '20. Regizorul revine la una dintre temele predilecte: raportul dintre artist (aici romancier) și operă. Nu sunt ignorate nici simboluri care marchează introducerea în alt cadru temporal cum este bătaia ceasului la miezul nopții. Încă din primele cadre, Parisul devine un personaj, iar ochiul înregistrează mai întâi panoramic, pentru a focaliza apoi detalii care alcătuiesc un montaj al realului. 

Ioana Onescu