Sintagma "războiul rece", care a dat, inclusiv la propriu, fiori de groază generațiilor ajunse la maturitate în perioada postbelică, se încheia, oficial, în decembrie 1991. Atunci, ultimul secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, demisiona, prerogativele puterii supreme în proaspăt defuncta Uniune fiind preluate de președintele în exercițiu al Rusiei, Boris Elțân. Sovietul Suprem, organul de conducere (să-i spunem, faute de mieux, parlamentară) al U.R.S.S. se autodizolva, iar giganticul stat al proletariatului, primul de acest fel din lume, creat de Lenin după încheierea războiului civil, în 1922, înceta să existe. Dacă utopia nazistă a durat doar 13 ani, utopia comunistă s-a întins pe nu mai puțin de 79.

Totuși, dacă este să fim sinceri până la capăt, trebuie să subliniem că nimeni (sau aproape nimeni) nu i-a prevăzut ultimei un sfârșit atât de subit. La mijlocul anilor ʼ80, la moartea lui Konstantin Cernenko, gerontocrația secretariatului general al P.C.U.S. era vizibilă pentru toată lumea: după moartea lui Brejnev, fostul șef al K.G.B.-ului, Iuri Andropov, a preluat și menținut puterea supremă doar un an. Cernenko însuși se menținea în funcție un an, după moartea căruia Politburo-ul decidea că este necesară o revizuire a strategiei de până atunci, care propulsase în funcția supremă indivizi muribunzi, și-l alegea drept secretar general al P.C.U.S. pe Mihail Gorbaciov. Jurist de profesie, Gorbaciov ajungea, în anii ʼ70, să conducă regiunea Stravropol, devenind, simultan, membru al Comitetului Central al P.C.U.S. Ascensiunea în elita ierarhică a partidului îi era deja asigurată, astfel încât, în relativ scurt timp, el devenea secretar al C.C. Atât de mare era încrederea pe care o inspira, încât, pe patul de moarte, Andropov însuși îl indica drept succesor. Deși i-a fost preferat Cernenko, moartea rapidă a ultimului și sprijinul temutului și respectatului Ministru de Externe Andrei Gromâko i-au asigurat votul Politburo-ului, astfel că, în martie 1985, Gorbaciov devenea conducătorul de facto al U.R.S.S., calitate în care lansa un șir lung de reforme, la capătul cărora construcția statală imaginată de Lenin și consolidată de Stalin înceta să existe. La fel, nimeni (sau aproape nimeni) nu putea bănui, la acea dată, că U.R.S.S. mai avea șase ani de trăit.

* * *

Paradoxal deci, politica de reforme substanțiale inițiată de Gorbaciov aproape imediat după accederea în funcția supremă din stat s-a dovedit a fi acidul care a dizolvat topografia politică europeană din perioada postbelică. Această politică criptoimperialistă a fost, în linii mari, rodul intelectual-militar al lui Stalin, marele învingător din Al Doilea Război Mondial. Divizarea de facto a Europei, inițiate în 1945, părea că va dura indefinit. Este, oarecum, ironic că ea a fost întărită de represiunea fără echivoc din perioada Hrușciov-Brejnev și că a sucombat tocmai în momentul în care metropola, i.e. Moscova, era dispusă să acorde concesii coloniilor politice însetate de libertate.

Reformele lui Gorbaciov (cel puțin în intenție, chiar dacă mai rar traduse în practică) sunt numeroase și complexe, iar spațiul pe care-l am la dispoziție nu-mi permite să intru în detalii. Este suficient să notez aici că esența acestor reforme poate fi subsumată celor doi termeni care au devenit refrenul reformist din țările Tratatului de la Varșovia: glasnost și perestroika.

Contrar opiniilor curente, glasnost este un concept mult mai vechi, datând de la finele secolului al XIX-lea, când era utilizat în Imperiul Țarist pentru a desemna reformele din sistemul judiciar. Termenul s-a răspândit mai ales începând din 1965, anul procesului celor doi cunoscuți disidenți sovietici, Iuli Daniel și Andrei Siniavski. Protestul public din 5 decembrie, condus de Aleksandr Esenin-Volpin, cerea "transparență" în actul de justiție, anume accesul liber al publicului la ședințele de judecată, desfășurate, în acel moment, în buna tradiție cekistă, cu ușile închise. Ca întotdeauna în interiorul vastei colonii penitenciare care era U.R.S.S.-ul, constituția însăși stipula ca procesele de orice natură de pe teritoriul uniunii să fie publice. Pentru Gorbaciov, glasnost desemna atât transparența cu care autoritățile urmau să-și desfășoare activitățile curente, cât și liberul acces al publicului la procesul de administrație social-politică și economică a Uniunii Sovietice. Cu alte cuvinte, publicul larg era chemat să se pronunțe în chestiuni care priveau justa dezvoltare a instituțiilor publice din U.R.S.S.