Revistă print și online
Capul fierbinte, carapacea gândurilor tot mai fragilă.
Liniștea dintre noi e o aripă când fulgii cad
de mărimea lacrimilor duhului orb.
Între cutele pielii e locul sincerității.
Dezlegarea privirii în numele sângele nou,
în numele limbii de șarpe
pentru care despici între sâni adevărul în două.
Un cearșaf alb acoperă toate casele lumii.
Ceața mi se mută în ochi.
În fiecare anotimp era o ninsoare, o ploaie,
o cafea cu gândurile pe care nu le puteam scrie
decât legată la ochi.
Erau pleoape pe jumătate închise,
ochi minusculi în piele
și nenumărate despletiri ale părului.
Din afară ceva întârzia să se-ntâmple.
În lumea lucrurilor moarte,
obiectele vii urlă pe măsura iubirilor mute.
Fără detalii de dimineață.
O ceață galbenă sau umbre desprinse
dintr-o fotografie veche.
Nu acestea contau.
Într-un spital suntem mereu vii,
dintr-odată trăim mai intens.
Dincolo de orice fragilitate și expunere insuportabilă,
cândva ne mai întâlniserăm.
Acum era o speranță, liftul circula numai
către o lumină vâscoasă.
Într-o rochia albă ca un cearșaf, încercam să fac abstracție
de pântecul meu rotunjit.
În sânge închegat îți scriam cu degetul numele.
Trebuia să apari.
Pe un geam aburit obiectele fierbinți ale minții
și culoarul prin care trecem ca vântul.
Sânii reci, mâna incertă care își face de lucru.
Al treilea element e cioplit într-o față din lemn.
Îți zâmbeam cu alți ochi.
Ridicai o perdea.
Zisesei ceva despre limite,
despre răutatea mea arzătoare.
Un capriciu naiv.
În secunda următoare aveam să regret.
Felinarele se aprind
cu greutatea vântului plimbat cu încetinitorul.
Miros de vată pe băț.
Animale închise.
Pentru o clipă lumea asta e tot ce poate fi mai frumos
un loc de joacă părăsit,
primitor și obscur după ce toți se-ndreaptă spre casă.
Leagănul scârțâie prelung, călcăiele se-nfig în pământ.
Mâinile strâng lanțul de fier.
Se înalță cu nisipul strecurat în sandale.
Printre tobogane tăcute, rochia adie ca o batistă fluturată, pe vremuri, în porturi.
Ea râde.
E o veselie complice, nu sunt singuri,
la mijloc e sentimentul că s-au regăsit după un drum lung.
Odată cu leagănul, rochia plutitoare se desprindă de ce e lumesc.
Râde ca niciodată sau ca odată anume.
Din cușca, leul își înghite răgetul.
Uită prea des când îi place,
după ... repede, să nu ne prindă jandarmii la locul de joacă...
Lanțul de fier miroase a degete calde.
În restul timpului, trupuri tăiate de obiecte invizibile
O dată pe lună
simt mirosul căldurii în cameră –
tăcerea aluatul dospit
cu gândul la focului cuptorului.
Pe dinăuntru, nu mi-e frică de frig,
o dată oarecare pe lună zăpada se așterne
ca un vis al pomilor înfloriți.
Acum fulgii se topesc în cești cu sânge fierbinte
pe care le-am așezat pe pervaz.
Acum zâmbesc
când adevărata înțelepciune
e să mă privesc tăiată de cei din afară.
Un trup fără contur e la fel de frumos precum ceața.
Până și dragostea nostră, un cuvânt interzis,
se conservă la rece.
Te-aș fi numit Mektoub,
cea ținută pe genunchi de filosofii bătrâni
sau fiindcă stăpâna ta era o femeie frumoasă,
și blana îți mirosea a parfum și a pudră.
Dar Mektoub, nu e nimic nou în această poveste,
tu aveai un ochi verde
de zilele măsurate în serile în care călcăm hainele,
de cănile de ceai în care speranța încă plutește –
o felie de lămâie stoarsă.
Și nu există schimbări fericite.
Libertatea de a merge în zig-zag pe un gard e numai a ta
chiar dacă te latră câinii vecinilor.
Mektoub, știi deja,
imaginația unei femei e peste închipuirile noastre.
Nu lasă urme în piele cum
trenurile nu sunt niciodată goale
când cei doi vor să fugă de acasă.
Mektoub, când vom mai vorbi,
te voi numi altfel.
De la celălalt capăt al firului ea
îți planifică meticulos ziua de mâine,
de poimâine,
judecata de apoi
pe care să o consemnezi în agendă.
El trebuie să fie o femeie.
Pe o listă de cumpărături, ține evidența
la tot ce nu facem în viața aceasta.
Despre cei câțiva care supraviețuiseră
spânzurând de crengile înflorite păpuși oarbe
e interzis să vorbim.
Cândva, pe podea se rostogoleau la nesfârșit
ochi de sticlă,
de culori previzibile,
scoși cu creionul din fețe de plastic.
Doar tu crescuseși cele mai intacte păpuși.
Mici detalii sau imprecizii de fond.
Toți îți vor binele, tu refuzi să orbești voluntar.
Înnozi vene pentru prins fluturii lunii
și te faci că nu vezi vântul
cum scutură crengi înflorite
și trupuri îndesate cu paie.
Anul acesta ceața nu a fost niciodată suficientă
să-ți îneci sufletul dincolo de ochelarii
pe care îi dai jos cu aerul unui animal expus în vitrină.
Într-un colț e suficient să-ți ridici rochia deasupra genunchiului,
să-ți înfigi unghiile în coapsă și să nu țipi.
Să nu țipi.
Durerea este aerul strecurat prin ferestrele care nu se închid bine.
Pânză albă, aceeași din zori cu care ne dezvelim trupul pentru binele propriu,
care se descompune plutind,
înghițind bănci,
fețe,
vise călduțe,
bucuria că o oră e o pasăre de curte
căreia îi tăiem regulat aripile
să nu sară gardul.
Anul acesta ceața a stat zgâriată pe coapse.
Time is an icecream, not a river,
asta n-o să ți-o spună nimeni.
Doar că e rece
sau măcar să ai mintea rece când ideile se topesc
imediat ce apropii de buze un bulgăre de înghețată.
Alternativa e ceea ce arde mai tare
pe vremea când existența o bifăm sau evaluăm
și uităm că ceva am ascuns într-un borcan gol de conserve.
Într-o cămară, vara e o salvare temporară
pentru sufletul care zboară odată cu moliile.
Până să-l prinzi, să-ți apropii gura cu
ideea formulată în minte,
înghețata se scurge mereu printre degete.
La final, important e să îți amintești că ai buzele roșii.
Cu un doctorat pe "Discursul critic al lui Adrian Marino", la Universitatea din București, Maria Dinu scrie în mod curent în presa culturală craioveană, fiind și secretar de redacție al revistei Mozaicul. A debutat ca poetă cu volumul Noaptea părului liber (2017).