Numele limbii

Capul fierbinte, carapacea gândurilor tot mai fragilă.

Liniștea dintre noi e o aripă când fulgii cad

de mărimea lacrimilor duhului orb.

Între cutele pielii e locul sincerității.

Dezlegarea privirii în numele sângele nou,

în numele limbii de șarpe

pentru care despici între sâni adevărul în două.

Un cearșaf alb acoperă toate casele lumii.

Ceața mi se mută în ochi.

Legată la ochi

În fiecare anotimp era o ninsoare, o ploaie,

o cafea cu gândurile pe care nu le puteam scrie

decât legată la ochi.

Erau pleoape pe jumătate închise,

ochi minusculi în piele

și nenumărate despletiri ale părului.

Din afară ceva întârzia să se-ntâmple.

În lumea lucrurilor moarte,

obiectele vii urlă pe măsura iubirilor mute.

Invocație

Fără detalii de dimineață.

O ceață galbenă sau umbre desprinse

dintr-o fotografie veche.

Nu acestea contau.

Într-un spital suntem mereu vii,

dintr-odată trăim mai intens.

Dincolo de orice fragilitate și expunere insuportabilă,

cândva ne mai întâlniserăm.

Acum era o speranță, liftul circula numai

către o lumină vâscoasă.

Într-o rochia albă ca un cearșaf, încercam să fac abstracție

de pântecul meu rotunjit.

În sânge închegat îți scriam cu degetul numele.

Trebuia să apari.

Al treilea element

Pe un geam aburit obiectele fierbinți ale minții

și culoarul prin care trecem ca vântul.

Sânii reci, mâna incertă care își face de lucru.

Al treilea element e cioplit într-o față din lemn.

Îți zâmbeam cu alți ochi.

Ridicai o perdea.

Zisesei ceva despre limite,

despre răutatea mea arzătoare.

Un capriciu naiv.

În secunda următoare aveam să regret.

Cu nisipul strecurat în sandale

Felinarele se aprind

cu greutatea vântului plimbat cu încetinitorul.

Miros de vată pe băț.

Animale închise.

Pentru o clipă lumea asta e tot ce poate fi mai frumos

un loc de joacă părăsit,

primitor și obscur după ce toți se-ndreaptă spre casă.

Leagănul scârțâie prelung, călcăiele se-nfig în pământ.

Mâinile strâng lanțul de fier.

Se înalță cu nisipul strecurat în sandale.

Printre tobogane tăcute, rochia adie ca o batistă fluturată, pe vremuri, în porturi.

Ea râde.

E o veselie complice, nu sunt singuri,

la mijloc e sentimentul că s-au regăsit după un drum lung.

Odată cu leagănul, rochia plutitoare se desprindă de ce e lumesc.

Râde ca niciodată sau ca odată anume.

Din cușca, leul își înghite răgetul.

Uită prea des când îi place,

după ... repede, să nu ne prindă jandarmii la locul de joacă...

Lanțul de fier miroase a degete calde.

Un trup fără contur

În restul timpului, trupuri tăiate de obiecte invizibile

O dată pe lună

simt mirosul căldurii în cameră –

tăcerea aluatul dospit

cu gândul la focului cuptorului.

Pe dinăuntru, nu mi-e frică de frig,

o dată oarecare pe lună zăpada se așterne

ca un vis al pomilor înfloriți.

Acum fulgii se topesc în cești cu sânge fierbinte

pe care le-am așezat pe pervaz.

Acum zâmbesc

când adevărata înțelepciune

e să mă privesc tăiată de cei din afară.

Un trup fără contur e la fel de frumos precum ceața.

Până și dragostea nostră, un cuvânt interzis,

se conservă la rece.

Feliniform

Te-aș fi numit Mektoub,

cea ținută pe genunchi de filosofii bătrâni

sau fiindcă stăpâna ta era o femeie frumoasă,

și blana îți mirosea a parfum și a pudră.

Dar Mektoub, nu e nimic nou în această poveste,

tu aveai un ochi verde

de zilele măsurate în serile în care călcăm hainele,

de cănile de ceai în care speranța încă plutește –

o felie de lămâie stoarsă.

Și nu există schimbări fericite.

Libertatea de a merge în zig-zag pe un gard e numai a ta

chiar dacă te latră câinii vecinilor.

Mektoub, știi deja,

imaginația unei femei e peste închipuirile noastre.

Nu lasă urme în piele cum

trenurile nu sunt niciodată goale

când cei doi vor să fugă de acasă.

Mektoub, când vom mai vorbi,

te voi numi altfel.

Imprecizii de fond

De la celălalt capăt al firului ea

îți planifică meticulos ziua de mâine,

de poimâine,

judecata de apoi

pe care să o consemnezi în agendă.

El trebuie să fie o femeie.

Pe o listă de cumpărături, ține evidența

la tot ce nu facem în viața aceasta.

Despre cei câțiva care supraviețuiseră

spânzurând de crengile înflorite păpuși oarbe

e interzis să vorbim.

Cândva, pe podea se rostogoleau la nesfârșit

ochi de sticlă,

de culori previzibile,

scoși cu creionul din fețe de plastic.

Doar tu crescuseși cele mai intacte păpuși.

Mici detalii sau imprecizii de fond.

Toți îți vor binele, tu refuzi să orbești voluntar.

Înnozi vene pentru prins fluturii lunii

și te faci că nu vezi vântul

cum scutură crengi înflorite

și trupuri îndesate cu paie.

Citită de cei din afară

Anul acesta ceața nu a fost niciodată suficientă

să-ți îneci sufletul dincolo de ochelarii

pe care îi dai jos cu aerul unui animal expus în vitrină.

Într-un colț e suficient să-ți ridici rochia deasupra genunchiului,

să-ți înfigi unghiile în coapsă și să nu țipi.

Să nu țipi.

Durerea este aerul strecurat prin ferestrele care nu se închid bine.

Pânză albă, aceeași din zori cu care ne dezvelim trupul pentru binele propriu,

care se descompune plutind,

înghițind bănci,

fețe,

vise călduțe,

bucuria că o oră e o pasăre de curte

căreia îi tăiem regulat aripile

să nu sară gardul.

Anul acesta ceața a stat zgâriată pe coapse.

Vara albastră ca o cămară

Time is an icecream, not a river,

asta n-o să ți-o spună nimeni.

Doar că e rece

sau măcar să ai mintea rece când ideile se topesc

imediat ce apropii de buze un bulgăre de înghețată.

Alternativa e ceea ce arde mai tare

pe vremea când existența o bifăm sau evaluăm

și uităm că ceva am ascuns într-un borcan gol de conserve.

Într-o cămară, vara e o salvare temporară

pentru sufletul care zboară odată cu moliile.

Până să-l prinzi, să-ți apropii gura cu

ideea formulată în minte,

înghețata se scurge mereu printre degete.

La final, important e să îți amintești că ai buzele roșii.