Prin Tribunalul București te poți întâlni adeseori cu Diana Gavra, pe care-o poți recunoaște după pantofiori. Dacă o întrebi, o să-ți spună că-i place culoarea roșie și că și i-a cumpărat de la Londra. Dar să știți, în realitate, sunt primiți de la  Maxima Tutillina, o zeiță mică și foarte agilă, rudă cu ea. O dată, pe când făceam un film, am și văzut-o, o ființă mică, învârtind o baghetă, cât un creion. De câte ori răsucea bagheta, de-atâtea ori pantofii Dianei își schimbau nuanța. M-a pus asistent la lumini și cum mă jucam cu un spot, i-am văzut bine: roșii, desigur, cu bot rotunjit și tocuri subțiri. Dar spectaculos este că pantofii ăștia, odată încălțați, o fac să vorbească întruna, și nu așa ca să trăncănească, ci are cuvinte care care te lasă mut, cuvinte care te trimit la plimbare, cuvinte care te topesc ca pe-o înghețată, în fine, o gașcă lingvistică importantă, ceea ce și explică meseria de avocată pe care o are. Cât despre filmele ei, astea sunt făcute de Tutillina, în întregime, care acum, în ultimii ani, a lăsat preocupările ei normale, de zână a vegetației, dedicându-se integral filmului. iar Diana îi cântă în strună.

Ce  personaj de ficțiune ai da în judecată?

L-aș acuza pe boierul Iordache Cândescu din Aferim, i-aș aduce trei capete de acuzare. În primul rând aș cere să fie tras la răspundere pentru încălcarea drepturilor femeii. Apoi l-aș învinui pentru discriminarea robilor și nu în cele din urmă pentru vătămare. Aș cere închisoare și despăgubiri bănești.

Pe timpul detenției lui, aș cere ca Sultana să administreze moșia. Totodată, l-aș chema în instanță și pe zapciu și l-aș determina să depună mărturie. E imposibil să nu dea din el, daca e strâns cu ușa. 

Respectiv, m-aș asigura că Iordache Cândescu va executa peste 10 ani de închisoare. Asta de dragul tău, Zenob, pentru că, sincer, cred ca nici atunci, nici astăzi, Iordache Cândescu nu ar fi făcut pușcărie, era destul de bogat și de influent, încât să cumpere bunăvoința justiției. În timpurile acelea avea protecția lui Vodă, acum probabil a Curtii Constituționale, care ar fi declarat neconstituțional orice text de lege care l-ar fi putut condamna. 

În Evul Mediu, avocații purtau la gât o limbă de cameleon, încredințați că numai așa pot câștiga procesele. Pe tine te-am văzut mereu cu pantofi roșii. Ce valoare au pantofii ăștia?

 Îmi plac.  Roșu este culoarea mea preferată: are forță,  e generatoare de energie. Tocmai de-aia am toată gama, de la balerini, la pantofii cu toc stilet, la cizme și ghete.  Ce-i drept, dă și bine o pereche de încălțări roșii la roba neagră. Atrage atenția, înveselește instanța. Ultima oară mi-am cumpărat teniși roșii, în vacanța de Paște, la Arad. Bineînțeles am și niște pantofi preferați, cumpărați de la Musette, genul de ocazii, dar care pot fi și casual. Sunt pantofii pentru Festivalul de la Chicago, pe care îl coordonez. Cum mă uit la ei, îmi vin în minte filmele care-au fost proiectate în festival. Fără ei nu plec niciodată spre SUA. 

Îți amintești una dintre primele tale evoluții în instanță, ca avocat?

Mi-o amintesc chiar pe prima. În vremea stagiaturii lucram sub îndrumarea maestrei  Sanda Sandrin, o femeie educată în interbelic, fiică de profesor universitar. Trecuse prin multe, prin opresiunea comunistă, de exemplu, și avea și-o experiență juridică importantă. Deviza ei era că  decât o judecată dreaptă e mai bine uneori să accepți o împăcare strâmbă. Odată avea un proces, în care oponentul ei era Antonie Iorgovan, de altfel, prieten în afara tribunalului. Pe vremea aia încă existau prietenii între persoanele din elita juridică. Dosarul nostru era complex și aveam neapărat nevoie de o amânare. Pentru c-a intervenit o urgență, nu mai știu ce, d-na Sandrini m-a trimis pe mine să iau acea amânare, deși eram stagiară și n-aveam habar de acel dosar. Eram pe dinafară complet. În plus vorbeam în instanță pentru  prima oară, e drept, ca înlocuitor. Bineînțeles, de cum l-am văzut pe d-l Iorgovan, ca adversar în proces, m-am pierdut cu firea, eram dusă rău și, ți-am spus, Zenob, nici n-aveam habar de dosar. Totuși am bălmăjit ceva, am formulat câteva argumente, ca să obțin amânarea. Antonie Iorgovan s-a și aruncat asupra mea, mai ales că a crezut că sunt ușor de intimidat, dând drumul unei acuzații ample. În viața mea zicea el, n-am auzit o argumentație mai slabă și și-a invocat imediat experiența, insistând, în virtutea ei, ca cererea să nu-mi fie admisă. Puteam să plec, ce-i drept, dar cumva, încurajată de inconștiența de-atunci, am spus  la rândul meu că nici experiența lui nu e un argument: nici profesionalismul invocat de adversar nu constituie un izvor de drept. Judecătorul, care era tânăr, a zâmbit și mi-a aprobat amânarea. A fost stimulativ, după aceea am acționat sub impresia primei victorii.