Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. Specialiștii spun că după reluarea vieții sociale va exista o tendință spre de-globalizare. Până atunci, oamenii se închid în case și își trăiesc experiența personală.

Ce înseamnă izolarea pentru tine și cum o trăiești? Modifică ceva în ființa umană izolarea de ceilalți?

Lia Faur

Ștefania Mihalache

Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez de acasă. Să fiu stăpâna programului meu, stăpâna timpului meu. Sau, cel puțin, să am iluzia asta. De fiecare dată când am fost închisă în intervalul de lucru 9-17 am simțit că mă sufoc. Când pot lucra de acasă, simt că spațiul din jurul meu se lărgește, se amplifică și pot să respir. Înăuntru devine atunci un fel de afară, un afară-mai-mic, prin comparație cu spațiul cel mare de afară. Nu a fost ușor să-mi găsesc un acasă, nici interior, nici exterior, nici emoțional, nici concret. Dar până la urmă am primit aceste daruri și mereu o să fiu recunoscătoare că le am și mereu o să le păzesc. Așa că, asta fac zilele astea. M-am așezat cu toată ființa pe culcuș și nu mă ridic până când afară nu va fi iarăși bine. 

Dacă nu mă frustrează infinit ideea de a fi închisă este, îmi dau seama, pentru că afară are pentru mine acest sens gradual: până la granița mare a lumii de afară, eu mai am câteva lumi mai mici, lumile libertăților mele, prin care circulă curenți înviorători de aer. Până afară, am niște vestibule și acolo sunt între limite. E bine, e cald, prin ușă se strecoară raze de soare. Acum îmi dau seama că eu ieșeam ca să aduc energii pentru acasă. Iar acum trăiesc din acumulările pe care casa, înăuntrul, le radiază înapoi către mine. 

Ultima ieșire a fost acum două săptămâni într-un parc din sectorul 3. Lumea – ca după un cataclism. Spălată, clară, strălucitoare. Păsările și foșnetul ierbii se aud tare. Se aude și foșnetul viețuitoarelor de sub apa lacului. Oameni sunt extrem de puțini și se uită circumspect unul la altul, de la distanță. De parcă ar fi supraviețuitorii cataclismului, iar pentru a supraviețui au făcut legământ să nu-și mai vorbească, să nu se mai atingă niciodată. Sau sentimentul că lumea a luat o pauză. Era nevoie de mult timp de o oprire. De o oprire și de o privire în jur. Lumea, cu flora și cu fauna ei, din ce în ce mai uitate, se întoarce cu putere. Știu că undeva este moarte. Și mi se pare ciudat cum viața se stinge la un capăt, ca să izbucnească la altul. Sunt conștientă că meditez la toate astea de departe, nu din locul unde se dau lupte, unde se depun eforturi uriașe să se salveze viața. Mă simt aproape vinovată că pot sta aici, în iarbă, să-mi închipui scenarii de final de cataclism, să admir o lume de după, când lupta lumii e în desfășurare. Am gânduri contradictorii și între ele se ițește vinovăția. Așa că nu îmi pare rău să mă întorc înăuntru. 

Aici, înăuntru, zilele nu s-au schimbat foarte mult. Lucrez la fel (de mult). Îmi împart ziua cam la fel, păstrez ordinea acțiunilor – lucrul mai ales în prima parte a zilei, relaxarea după 18. Cu întreruperile ocazionate de copii, întreruperi din care, dacă le pui cap la cap, obții zile întregi în plus. Mi se pare că nu beneficiez deloc de pauza lumii, pentru că se întâmplă să am încă mult de lucru și chiar deadline-uri. Ceea ce e, de fapt, o contradicție în termeni. Deadline este pentru o lume predictibilă, exact ceea ce noi nu mai avem. Dar simulăm, chiar și față de noi înșine, că avem. Lumea mea este încă plină cu activitățile lumii de dinainte. Și chiar dacă rațiunea îmi spune că ar trebui să apreciez asta, tot rațiunea (și discuțiile/ articolele din media) spune că lumea de după nu va mai fi la fel și ceva din mine își dorește să pășească deja în lumea de după. Să o testeze puțin. Adică să se asigure de continuitatea existenței în orice lume posibilă. Deci, prezervarea ritualurilor plus proiecție. 

Și acum permanența stării de izolare. Afară devine o lume din ce în ce mai îndepărtată. Mă uit pe fereastră ca la ecranul televizorului. Acolo rulează un film pe care îl știu și nu prea-l mai știu. Un film cu o primăvară splendidă, cu străzi însorite și pustii, cu magnolii de culori tulburătoare, cu miresme, cu briză călduță. Cu câte un pescăruș care trece razant și scoate sunete întrebătoare. Și nu-i nimeni, nimeni, nimeni. Și nu știi dacă toate astea au nevoie de cineva. Și te întrebi dacă lumea de afară nu e cumva deja lumea de după. Iar aici înăuntru, o permanență. Permanența noastră, a familiei noastre, cu obiectele noastre și camerele noastre și cărțile noastre și zgomotele vieții noastre. Poate aici o să rămânem închiși. Poate noi n-o să mai îmbătrânim niciodată, iar copiii noștri nu vor mai crește niciodată. Poate nici n-o să ne dă seama de asta. O permanență care se hrănește din sine. O permanență care se autoconsumă. Și dacă ar fi să fie așa, aici vreau să fiu. 

Aymen Hacen

(născut la Hammam-Sousse în Tunisia în 24 august 1981. Poet, prozator, traducător, editorialist literar și eseist tunisian.) 

Un scriitor autentic, fie poet, romancier, dramaturg, eseist, trebuie să practice în mod obișnuit autoizolarea, deoarece scriitura este, înainte de toate, un act solitar, o practică individuală, un contact permanent între corpul care scrie și lumea interioară. Cât despre mine, eu mă consider un "animal social", în sesul în care trăiesc permanent în familie, în societate, cu prietenii mei etc., dar "mă izolez", pentru a recupera cuvântul astăzi la modă din cauza Coronavirusului. Scriu, de cele mai multe ori, noaptea, când ai mei dorm. Petrec nopți albe în fața calculatorului, instrument care îmi permite să ordonez repede textele scrise sau traduse în carnete mici sau mari, deoarece am întotdeauna unul sau două în buzunar ori în geanta care mă însoțește mereu. Mi-am păstrat din copilărie dragostea de aventură și gustul pentru risc, motiv pentru care am un rucsac cu tot ceea ce e necesar să trăiesc și, bineînțeles, să scriu, de la cuțit elvețian până la lanternă. 

Deci, pentru a reveni la întrebarea ta, autoizolarea nu mă deranjează deloc. Din contră, face parte din obișnuitul vieții mele. Un cuvânt al lui Pascal, scriitor și moralist, pe care-l apreciez în mod deosebit : "Tot răul oamenilor vine dintr-un singur lucru, acela de a nu ști să stea locului într-o cameră." Este foarte adevărat.  Pe lângă această invitație la "odihnă", meditație, scris, trebuie adăugat ceea ce Xavier de Maistre a descris în mica, dar marea sa capodoperă, Călătorie în jurul camerei mele :

"Plăcerea de a călători prin propria camera nu poate fi atacată de neliniștita gelozie a oamenilor; nu depinde de avere." 

Eu mă aflu de câteva luni în această stare de spirit. Fără a intra în detalii, starea este legată de altceva decât de actualul virus; pot spune, într-un cuvânt, că singurătatea, autoizolarea, retragerea voluntară, față în față cu sine, sunt benefice. 

Modifică ceva în ființa umană izolarea de ceilalți?

Aici lucrurile sunt diferite pentru că, dacă te poti ocupa de tine, de propria-ți izolare și singurătate, este greu să o gestionezi pe a altora, chiar și pe a acelora pe care credem că îi cunoaștem și îi iubim, pe a acelora care trăiesc cu noi. O izolare poate suporta o alta? Aceasta este întrebarea. Este o încercare reală, o dovadă a iubirii. Poate că, în cele din urmă, cuplurile vor învăța să se cunoască și să se iubească cu adevărat, să se ierte, să se accepte și să se regăsească. Poate copiii vor trăi altfel prezența părinților lor. Din păcate, în această lume hipermodernă nu ne cunoaștem cu adevărat unii pe ceilalți, cu atât mai puțin pe oamenii care compun familia sau pe cei considerați prieteni. Umanitatea este, din cauza acestui virus și al consecințelor sale, pe cale de a experimenta ceva nou, decisiv. Oamenii se vor tolera unii pe alții și se vor iubi sau vor sfârși prin a se ucide? Timpul ne va lămuri. Din păcate, media și rețelele sociale distorsionează încă realitatea. Sindromul Doamnei Bovary s-a degradat, cu toate că oamenii nu mai citesc romane "à l’eau de rose", ei privesc talk-show-uri, seriale și emisiuni, unele mai criminale decât altele. Urmăriți dacă un cuplu sau o familie poate privi împreună o emisiune culturală, cum ar fi La Grande librairie sau un joc interesant, cum sunt Des chiffres et des lettres, Slam, Questions pour un champion, sau foarte regretatul Motus. Ei bine, dacă o fac este pentru că mai există familii sănătoase. În rest, totul este literatură fără valoare sau, trebuie să o spun, presă proastă.

(Trad. Lia Faur)

Bogdan Crețu

Am o lădiță cu o porumbiță

Nu pot răspunde coerent, ieri pe vremea asta aș fi bravat, azi nu mai am chef, o să las textul să-și facă de cap și să înregistreze ce și cum.

În ultimii ani, m-am strecurat printre atâtea obligații de serviciu ca să fur timp pentru citit & scris. Și permanent mi-am reproșat că nu știu să renunț la ce nu e important și îmi consumă energia. Și îmi strică tonusul sau îmi năpădește creierul, pentru că scriu cu mine însumi, nu?, scrisul în sine e liniștitor, eliberator, scriu compulsiv și foarte rapid (o cronică literară de 12-13 mii de semne într-o oră și jumătate; uneori produc peste 30 de mii de semne în câteva ore când lucrez la un studiu pentru care m-am documentat îndelung, am totul în cap etc.), chinul mare e până ajung la scris, amânările multiple, reproșurile, sucitul pe toate părțile, tensiunea care se acumulează, subiectul care se așază în mine până se maturează etc. Dar pentru cartea pe am încheiat-o și am părăsit-o în octombrie într-un fișier îmi trebuie disciplină, trebuie să am control asupra programului și mai ales asupra creierului, nu o pot strecura printre nebuniile zilei. Prin urmare, când am auzit de izolare, am jubilat: mi se dă timp. Timp, în sfârșit. Sunt suspicios când primesc cadouri din senin, așa că m-am uitat în jur să văd pe unde se ascunde Mefistofel. Nu l-am dibuit. O vreme m-am pregătit și după câteva zile am redeschis fișierul, apoi o săptămână am scris-rescris zilnic. Tacticos, cam pe la orele14-15, vreme de două ceasuri. În restul zilei am citit, am recitit și mai ales am făcut ture pe dealuri, între 10 la 18 kilometri și altele cu bicicleta (încercând, într-o vale, să măresc zilnic viteza de coborâre; așa am ajuns până la 51 km/ h, dar s-a stricat vremea și a trebuit să abandonez). Totul cum nu se poate mai frumos, nu? În plus, când ceva scârțâie la laptop, găsesc ceva de făcut în curte: ieri, de exemplu, am stropit pomii cu zeamă bordeleză (piatră vânătă îi spuneau bunicii). Pentru asta a trebuit să mă cațăr pe o scară înaltă din aluminiu, de pe care am căzut. Dar nu m-am agitat, am căzut calm, cum aluneci din pat, am îndoit scara, mi-am zdrelit tibia și în rest am scăpat întreg. După aia mi-am încheiat treaba (am stropit, dacă tot m-am apucat, și mașinile din curte, și rulota vecinului) și am zis că mă întorc tacticos să termin romanul pe care îl citesc (ultimul al lui Octavian Soviany, Micul saturnian). Nu a mers. Am trecut la altele. 

Doar că, am observat eu, degeaba sar de la o carte la alta, doar-doar una mi s-o potrivi. Anul trecut pe vremea asta înghițeam câte un volum din  autobiografia lui Knausgard la câteva zile. Acum nu mai merge. Nu-i nimic, e vorba de răbdare. Am făcut nu o dată exerciții de voință, încă din adolescență, când citeam peste 300 de pagini pe zi. Am, slavă Domnului, rutina scrisului și a cititului. Și totuși, nu am cum să mă mint: când scrisul nu vine de la sine, când nu e fluid, nu pot forța. Am simțit zilele astea cum ușor-ușor se degradează pofta de scris. Ceea ce pentru mine e un simptom îngrijorător. Fizic, în primul rând. Pentru că eu, când mă simt bine, scriu. Și când nu mă simt bine, nu scriu, deci mă simt rău pentru că nu scriu. 

Mă rog, într-un fel am reușit să închei primele trei capitole din roman, am transformat un personaj masculin (un scriitor bătrân și cinic) în unul feminin (o scriitoare care a fost violată în pușcăriile comuniste și s-a ales cu un copil pe care l-a botezat Roman, ca să nu uite că e făcut cu poporul român), am mai introdus și o colaboratoare a Marinei Abramović în text, aparent sunt pe drumul cel bun, știu ce mai am de scris, de modificat, mă uit înainte, găsesc timp, deci îmi pot permite să amân, să opresc scrisul la timp, ca să rămân cu poftă pentru a doua zi și tot așa, micile trucuri pe care cu toții le cunoaștem și le practicăm. 

Până ieri după-amiază totul a fost sub control. Apoi, după tura de seară cu dulăul pe câmp, a venit vestea morții lui Paul Goma. Am luat-o în plex, deși știam că se află într-o situație foarte dificilă. Mi-am căutat, pe un cont mai vechi de mail, corespondența cu el, am reușit să recuperez mesajele din 2009 încoace, deși îmi aminteam de unele mai vechi. Înainte de culcare, i-am citit fiului meu mai mare, Ștefan, din Cimiliturile românilor, culegerea lui Artur Gorovei. La insistențele lui. Și ne-am amuzat teribil. "Rotogol rotund/ bagă capu-n fund." Da, căciula. Sau: "Am patru surioare și se pișe toate la un loc." Țâțele vacii. Și dă-i, și râzi. Sau: "Patru merg,/ patru stau/ și vamă dau." Hai, că nu-i greu: vaca. Și chiar în timp ce râdeam amândoi de ne prăpădeam, am simțit. Am auzit zgomotul de fond. Nu e zgomotul creierului meu, nici al trupului meu, e acel zgomot pe care toți îl percepem. Suntem veseli, recomandăm cărți, facem cursuri online, producem metafore despre literatură (de care eu unul nu am nici un chef acum), dar auzim zumzetul. Sau sunetul înfundat, metal pe metal. Nu vine dinapoi, ci dinainte. Eu aseară l-am auzit, în timp ce râdeam. Dar am mai fost pe-acolo, nu-s născut ieri. Așa că am râs în continuare. Iată: "Hârlibuță, cârlibuță,/ la gură de hăpăruță." Hai, că e simplu. Nu? Nici o idee? Spinul! Și iar am râs. Dar am știut că zgomotul ăla va fi acolo. Și am citit mai departe, nu râde, citește-nainte: "Eu am o lădiță/ cu o porumbiță:/ dacă zboară porumbița,/ ce ți-i mai bună lădița?" Ștefan nu a ghicit. Nu avea cum. Nici eu nu aș fi ghicit. V-ați prins? E sufletul omului.

Am coborât, am dat să citesc. Telefonul și orice alt ecran e la distanță seara, pentru liniștea mea. Am halit într-o oră aproape o carte întreagă cu niște portrete, ușurică, simpatică. Am zis că mă culc, mă ardea să recitesc din cartea lui Ovidiu Nimigean, pe care abia mi-a adus-o Vlad, prietenul meu, de la Polirom. Dar nu m-am putut concentra. Lui Ovidiu trebuie să-i dai toată atenția de care ești în stare. Am zis că poate îmi prinde bine să mă uit la un film, să mă liniștesc. Am deschis netflixul. Am căutat zece minute, nimic nu îmi convenea, totul mi se părea tensionat. Până la urmă, am ales: This is it. Da, documentarul ăla cu Michael Jackson. Ca să mă uit eu la așa ceva -  înseamnă că e groasă. Oricum, am mai derulat, dar tot timpul m-am gândit că e un film despre un muribund, despre un om care mai are puțin și moare. Am redeschis romanul lui Soviany și pe la unu, mai mult forțat, m-am culcat. 

Somn greu, cumva lucid. Dimineața, de la 6,  m-am pândit: neliniștea era acolo, infiltrată precum virusul. Am ieșit la soare, m-am jucat cu copiii, am făcut tot felul de treburi prin curte. Ceva hidos amenință mica mea normalitate, mica mea fericire. Mi-e dor de oameni, îmi lipsesc studenții, îmi lipsesc cursurile. Merg la institut, pentru că mi se pare nedrept că, în situații dificile, toți dezertăm și clădirea rămâne în grija celor simpli, a omului de întreținere, a doamnelor de serviciu. Nu mă duc să îi verific, ci să stau de vorbă cu ei. Ieșim în curte, la soare, râdem. Mă gândesc la prietenii mei mai în vârstă. Îmi sun la câteva zile profesoara din facultate, unul din oamenii providențiali ai vieții mele: îmi cere cărți. Atât. Continuă să îmi dea lecții. Îi duc cărți. 

Și iar mă retrag în curte, unde e frumos, bine. Și unde am timp berechet să fac ce îmi place mai mult: să scriu și să citesc. Și totuși nu citesc și nu scriu cum mi-aș fi dorit. Mai am de lucru, cândva voi putea scrie în orice condiții. Sunt speriat, dar nu de virus. E ceva incert, ceva antipatic, onctuos în față. Mi-e mai mult scârbă decât teamă.

Am scris de mai multe ori că trăim cea mai mediocră perioadă a istoriei, că nimic nu ne mai provoacă și nu ne mai face să ne ținem cu dinții agățați de propria libertate. M-am plâns că generația noastră nu a fost în stare să aibă un eveniment al ei, care să o definească. Poate că acum îl are: obligația de a ne apăra părinții și bunicii. Oricum, am încercat să fug în cărți și în mișcare, cât mai multă mișcare, dar tot s-a depus în mine: mi se pare absurd că în doar câteva zile toată lumea dinainte e dată peste cap. Bună-rea, era lumea noastră, ne descurcam în ea. Încerc să diger, dar e greu. 

Oare cititul și scrisul mă vor mai apăra? Ne pot ele apăra de orice? Așa am crezut multă vreme. Cred și acum, dar e prima oară când ceva ne amenință certitudinile. Important mi se pare să ne facem treaba. Indiferent ce se va întâmpla. Cum sună asta?: indiferent ce se va întâmpla. 

De fapt, nu am nici un dubiu: da, cititul și scrisul ne vor apăra. Pe fiecare îl va apăra propria lui viață, îl vor apăra valorile lui, îl va apăra credința lui. 

Azi nu pot scrie la roman, dar măcar am scris aici. Și mă simt mai bine.

Mihai Ene

Lucrurile esențiale (...) se vor accentua puternic. De mai multă vreme, captiv al rutinei cotidiene, îmi doream o evadare. O anulare a tabieturilor care îmi segmentau aproape simetric zilele, săptămânile... Voiam să plec, să mă desprind de toate, să mă retrag și să scriu și să mă bucur de alte lucruri pe care ți le oferă intimitatea ce reduce socializarea la minim. Dar nu mă așteptam și nici nu-mi doream ca lucrurile să se întâmple astfel, cu o pandemie care te obligă la recluziune, dar care îți induce, pervers, și o stare de anxietate, mai ales că nu te poți extrage total din fluxul știrilor ce anunță bolnavii și morții, al căror număr crește exponențial zi de zi. Și atunci toată liniștea, toată plăcerea pe care ți-ar fi putut-o procura recluziunea, chiar și impusă, se evaporă și zațul zilelor începe să se simtă din ce în ce mai amar. Nimeni nu se aștepta ca, într-o dimineață, să se trezească într-un început de distopie.

Nu știu cât timp va dura această criză și nici cu ce sacrificii umane se va solda, nu știu în ce societate ne vom trezi după terminarea ei, pentru că scepticismul îmi spune că vom opta din nou pentru individualism, pentru excluziune, pentru profit, în detrimentul solidarității, empatiei, asocierii care ne-ar putea duce spre o lume mai rațională și mai echitabilă. Dar este clar că acesta este un bun prilej pentru o meditație personală și colectivă în privința priorităților și a modului în care ne construim viața, atât individual, cât și comunitar. Lucrurile esențiale, dar și multele aspecte inutile ale existenței noastre se vor accentua puternic în această perioadă.

Cât despre mișcările zilnice, readaptate spațiului interior, deocamdată nu este nicio dificultate în a te împărți între scris, citit, muzică și filme... Dar peste o lună? Dar peste două? Cu cât situația devine mai gravă, cu cât speranța se diminuează, deși tot aștepți din zi în zi anunțul cu medicamentul-minune care să reușească să vindece inclusiv cazurile grave, cu atât și importanța a ceea ce faci începe să ți se pară mai personală. Pentru că nu știi dacă și când ceea ce știi, ceea ce speri sau ceea ce poți face nu vor deveni inutile pentru ceilalți, dar ele deja fac parte din tine și tu, în absența lor, nu ai putea supraviețui. Și asta îți pare suficient să continui.

Șerban AXINTE

Suntem niște călugări nevrednici care trăiesc într-o asceză obligatorie.

Pentru mine autoizolarea e o perioadă de creștere. Am timp mai mult pentru citit și pentru scris. Pot să lucrez cursiv la ceva, fără să mă întrerup, fără să sar de la una la alta. De ceilalți nu ne izolăm pentru că ne regăsim în spațiul virtual. Deși foarte multe instituții se închid, își suspendă activitatea, proiectele noastre pot continua datorită comunicării prin intermediul internetului. Viața își încetinește ritmul? Depinde din ce perspectivă privim lucrurile. Pentru noi cei care stăm acasă, "timpul are răbdare", ne îndeamnă la autoanaliză, la  introspecție, ne apropie de Dumnezeu. Da, acesta ar putea fi un mare beneficiu al autoizolării, întoarcerea la spiritualitate. Suntem cu toții niște călugări nevrednici care trăiesc într-o asceză obligatorie, impusă din exterior. Frica de boală, de moarte joacă un rol important aici. Din când în când ne măsurăm capacitatea pulmonară, respirăm ușurați. Virusul e încă departe de noi. 

În această perioadă mi-am impus să nu citesc nenumăratele articole alarmiste despre COVID – 19. Pentru că simt că acele articole fac mai mult rău decât virusul în sine. Mă uit în schimb la TV, doar cât să aflu în ce stadiu ne mai aflăm. Noi și Lumea. Lucrez de la distanță și, după cum spuneam mai sus, acest fapt prezintă unele avantaje. Dar în meseria mea am mare nevoie de bibliotecă, iar biblioteca este închisă. Încerc să mă descurc cu ce am. În autoizolare experimentez o stare paradoxală și neobișnuită de liniște. Aud lumea exact atât cât vreau eu. Realitatea mea e trecută prin filtrele voinței mele și e bine așa. În rest, mă protejez cât pot. Acționez, zic eu, responsabil, deși nu cred tot ce se spune.

Orașul arată straniu. Puțină lume pe străzi, cozi mari (și din cauza distanței dintre persoane) în afara magazinelor. Am o strângere de inimă. Nu am mai văzut atâtea cozi (la orice) din perioada comunistă. Dacă cineva tușește sau strănută, oamenii îl privesc pe acel cineva cu frică și suspiciune. În mod cert, lumea va arăta altfel după această criză pe care o traversăm acum. Poate acum trecem prin focul purificării. Să nu uităm că Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament nu înseamnă nici pe departe sfârșitul lumii, ci îndepărtarea voalului de pe ochi, iluminarea. 

Sorin Despot

Pierdut în malaxorul domestic

Ai plecat cu cîteva zile înainte să izbucnească epidemia și la numai cîteva ore după ce ultima mea corabie își începuse lupta cu scufundarea în apele învolburate ale afacerilor din digitalul nord-american. A pierdut-o, desigur și, fără a  apuca să mă dezmeticesc, m-am trezit izolat în casa de floarea-soarelui din Aleea Avrig, cu imaginea persistentă a obrazului tău înflorit de jenă dizolvîndu-se în ploaia mocănească a nenorocitei ăsteia de primăvară.

Au venit prieteni, îmbărbătări și câteva pahare în plus, cum e datina pe la noi, ba chiar unul dintre prietenii mei a rămas, sforăie și acum ușurel pe canapeaua de dincolo, ca un calmant vibratil într-o noapte bântuită de frământări.

Se tot îngustează banda atenției, zilele se perindă repejor, fără substanță, prin fața ochilor, din aceleași câteva unghiuri: de la masa de scris, de pe scaunul din bucătărie, de pe marginea patului; se împăturesc cumințele una într-alta și se așază în buzunarul de la piept, apăsînd tot mai tare cu fiecare apus.

Se instalează, ușurel dar sigur, sentimentul acut că ne găsim supuși unei noi specii de irosire. Nu irosirea din spatele unei tejghele, a unei tastaturi, a unui volan de tir; o irosire mult mai apăsătoare și mai rapace, o irosire insistentă care accelerează. 

Merg, pentru prima și ultima dată pe anul acesta, la McDonald’s, înainte să se închidă, poate, pentru ani buni și să uit ce gust are și să mi-l doresc din nou, nostalgic, desigur, cu privire la micile mari plăceri ale erei pre-covid nouăsprezece. 

Îi ofer un zîmbet omului care îmi întinde cartofii prăjiți, iar el vede numai ochii mei micșorându-se peste mască o clipă. Îmi înțelege întru totul drama, mi-o împărtășește întrucîtva, în mod similar agitându-se neputincios pentru acel "mâine" mai puțin mizerabil, mereu după următorul colț, mereu eluziv. 

Pierdut în malaxorul domestic până la următoarea gură de aer, l-aș îmbrățișa peste tejgheaua unsuroasă, i-aș spune: să facem schimb astăzi! Mulțumește tu pe negustorul meu de sclavi, iar eu îl voi mulțumi cât pot pe al tău. Valsează tu printre dilemele mele, iar eu îl voi sodomiza sălbatic pe clovnul Ronald, până vomită aripioare de pui și burgeri de vită, până se smiorcăie Coca Cola. 

Ronald, minciuna entuziasmantă cu care ne-am pricopsit fiindcă am vrut să fim liberi, mult înainte de a ne întreba ce am putea înțelege prin libertate. Am implorat cerurile să ne înapoieze aripile și ne-au servit, în schimb, aripioarele astea picante și clovnul, măscăriciul spălăcit, oglinda de bâlci a capitalismului: sclavia zglobie în salopetă colorată și în miros de ulei încins. 

Sentimentul acut că te irosești cînd, oriunde privești, bunăvoința ta e întîmpinată de o nouă capcană, de amenințarea apăsătoare a infectării cu un virus pervers și de perspectiva bolii, a morții chinuite, departe de tine. 

Nu suntem diferiți, tu și eu, dar asta nu înseamnă că nu ne despart distanțe insurmontabile. Suntem animale de paradă pe balcoanele tot mai înguste, veghind insomniac și nostalgic, până la următoarea gură de aer.