Revistă print și online

Artele pandemice

Trăim vremuri grele, vremuri în care nu putem preconiza ce se va întâmpla peste câteva zile, cu atât mai puțin ce se va întâmpla peste câteva luni.

Până acum două săptămâni viața avea un curs normal, oamenii mergeau la job, teatrele și cinematografele funcționau normal, ritmul nu era în niciun fel afectat cu toate că undeva în adâncul nostru simțeam pericolul ce stătea la porțile țării. Așa cum este normal, că se alinieze noilor legi și să își protejeze publicul, actorii și echipele din toate teatrele au tras cortina, majoritatea mutându-și activitatea în on-line.

Așadar, datorită internetului spectatorii pot rămâne în contact cu arta, singura cale ce ne poate ajuta să trecem mai ușor peste această perioadă. Prin urmare, informațiile de mai jos pot fi luate ca niște recomandări de aprofundare și lectură a operelor pe care le voi aminti. De aceea nici nu voi oferi foarte multe detalii tocmai pentru a stârni curiozitatea cititorului și a-l face să descopere pe cont propriu ceea ce va afla mai jos

Tucidide descrie în volumul Istoria Războiului Peloponesiac o molimă ce se abate asupra Atenei în perioada 430-429 Î.Hr., și ucide aproximativ 100.000 de oameni. Este adevărat că simptomele nu erau atât de cunoscute, atenienii neștiind exact cu ce fel de boală aveau să se confrunte, considerând-o mai degrabă o pedeapsă data de zei, cu atât mai mult cu cât boala l-a ucis chiar pe însuși conducătorul Pericle. Era o vreme în care tragediile și comediile grecești se bucurau de un mare succes, acestea fiind jucate și în cadrul unor sărbători închinate zeului Dyonisos. După această molimă, în fața teatrului lui Dyonisos din Atena de exemplu, apare o construcție intitulata Asklepeion, loc închinat zeului grec al medicinei și vindecării - Asclepius. Oamenii credeau că acolo se pot vindeca de boli, întrucât locul are o energie pozitivă, protejându-i pe cei ce luau parte la spectacole, salvându-i astfel de îmbolnăviri.

Din tragedia lui Sofocle - Oedip Rege- aflăm cum a fost resimțită ciuma în cetatea Thebei:

Al morții duh

În glie-a pârjolit sămânța rodului;

Pe pajiști pier cirezile, iar pruncii mor

În pântecele mamelor. Prăpăd un zeu

Asupra Tebii-a năpustit, făcând pârjol;

E ciuma, blestemată!

(Trad. George Fotino)


Să nu uităm că premiera a avut loc chiar în timpurile în care Atena își revenea după epidemie, prin urmare introducerea bolii în  operă a avut un efect destul de mare asupra atenienilor, mai ales dacă ne gândim și la subiectul dramatic al tragediei lui Sofocle.  

Artele în perioada pandemiei, supranumită Moartea Neagră, au avut și ele de suferit, după decimarea a aproximativ o treime din populația globului. Anii 1347-1351 au fost unii dintre cei mai întunecați pentru bătrânul continent, boala revenind cu regularitate ucigând populația până în 1665.

Surprinzător sau nu tot Italia a fost afectată de această boală și după cum știm avem mărturii atât în Decameronul lui Boccaccio cât și în Canțonierul lui Petrarca. Iertată să-mi fie digresiunea, însă autorul Decameronului a făcut ceea ce ar trebui să facă oamenii astăzi, s-a izolat împreună cu un grup de femei și bărbați într-o vilă, unde pentru a trece mai ușor peste boala care măcina Florența, au hotărât ca în fiecare seară să spună povești, lucru care a dus la crearea uneia dintre cele mai bune cărți din literatura universală. Iată deci, că într-o eră când tehnologia era absentă, sistemul medical aproape inexistent, un grup de oameni reușește să treacă benefic peste această încercare.

Tot în această perioadă, autorul Canțonierului o pierde pe Laura, muza și iubita lui, această tragedie fiind exprimată prin versuri. Vom cita câteva din traducerea Etei Boieriu:

M-a țintuit în dor și chin iubirea

ani douăzeci și unu și mă ține

de încă zece-n lacrimi și suspine,

de când madonei I s-a stins privirea...

Trecerea pandemiei a făcut ca fascinația oamenilor pentru tot ce înseamnă boală, morbid, cadavru, putrefacție, și în genere tot ceea ce înseamnă oroare să se dezvolte, astfel încât dacă vom privi unele imagini de după această perioadă, vom observa tablouri cu imagini puternice, maladia fiind reprezentată în tot felul de moduri pornind de la îngeri întunecați, până la monștri, animale sau chiar demoni.

Înainte de a trece mai departe, menționez și faptul că nici teatrul Globe, al lui Shakespeare, nu a fost ocolit de boli. Acesta ca și alte teatre din Londra, au fost închise, artiștii plecând din oraș pentru a se duce în turneu în satele mai mici, unde ciuma bubonică nu începuse să facă ravagii. Vedem cum artiștii s-au descurcat în vreme de restriște, mulți dintre ei știind foarte bine că deplasările le vor aduce și beneficii financiare. Se spune că Regele Lear ar fi fost scrisă cât bardul se afla în carantină, de frica acestei incurabile boli, care conform istoricilor i-ar fi afectat familia pierzându-și frații surorile dar și pe fiul său.

Conform statisticilor ar fi murit peste 30.000 de oameni în perioada respectivă, afectați de ciuma bubonică. Arta a continuat și în aceste timpuri chiar dacă a fost afectată de evoluția acestor maladii incurabile. Venind mai aproape de modernitate, un mare teoretician al teatrului, Antonin Artaud, are în lucrarea sa Teatrul și dublul său (1938) un eseu în care face o comparație intre ciumă și teatru. Inventatorul teatrului cruzimii crede că maladia are de-a face cu teatrul deoarece corpul trece prin niște transformări ireversibile, la fel cum și trupul actorului trebuie să se transforme pentru a putea interpreta un rol. Părerea sa era că, într-un performance, actorul trebuie să își acceseze acele resurse pe care un pacient bolnav le-ar accesa pentru a supraviețui bolii. În cadrul eseului Artaud povestește cum într-un oraș lovit de maladie, ordinea socială este dată complet peste cap, instinctul de supraviețuire se naște în om făcându-l pe acesta să recurgă la cele mai stranii gesturi pentru a scăpa de moarte, gesturi și reacții ce ar trebui să apară și în momentul interpretării. 

Ca ultim aspect este util să ne oprim asupra unei piese unde boala, bolnavul și maladia sunt la tot pasul. Este vorba despre Sfârșit de Partida scrisă de Samuel Beckett (premiera pe 3 aprilie 1957, la Londra).

Într-o Europă aproape distrusă de ororile războiului, apare un fenomen dramaturgic specific, intitulat teatrul absurdului. Nu opta asupra unui anumit tip de limbaj artistic, avându-și inspirația în natura distructivă a umanității și a felului în care omul poate să se degradeze. Deși la vremea lor autori ca Beckett sau Ionesco nu au fost înțeleși, ulterior valoarea simbolică a pieselor scrise de ei a început să iasă la lumină.

Moartea este un element recurent în piesele absurde, personajele fiind damnate, blocate, neputând să scape din mizeria lor existențială, funcționează ca niște marionete, ghidate de un sentiment de zbucium interior. Speranța  de salvare există, însă nu se împlinește, lucru ce duce la o disperare mereu prezentă.

Chiar dacă ambele cupluri de personaje sunt damnate (Hamm-Clov, Nagg-Nell), spectatorul își poate pune întrebarea care dintre cele două suferă mai mult: cei doi bătrâni, care sunt închiși în pubelele mizere de gunoi, așteptându-și moartea care nu mai sosește, sau celelalte două, care cât de cât, mai au o șansă?

Hamm este orb, și se află într-un scaun cu rotile, pe când Clov se poate deplasa, însă nu poate sta jos. Cu toate acestea, nu este capabil să părăsească spațiul ca întreg, chiar dacă mai iese din când în când din scenă. Ca un Tiresias din tragedia greacă, Hamm vede doar în interiorul său, are puterea de comandă asupra lui Clov, dar știe că este vulnerabil și dependent de el.

Am vorbit mai sus despre boală și maladiv, și ne dăm seama acum că de fapt epidemia este una interioară ce se manifestă spre exterior. Ceea ce ne prezintă Beckett este o altă ciclicitate a bolii, căci un virus nu afectează doar de la exterior la interior, ci poate afecta și dinăuntru către ceilalți.

 

Andrei BULBOACĂ

Doctorand în Studii Culturale, la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

în același număr