Cât de hamletieni suntem azi? Cât anume din celebra interogație shakespeariană "A fi sau a nu fi" își mai poate conserva abisul și, pe cale de consecință, mai poate declanșa în mentalul nostru mecanismul unei sondări interioare în urma căreia să exclamăm firesc și absolut onest: "aceasta este întrebarea"? Cât din replica esențială de la-nceputul piesei lui Shakespeare, altfel spus cât din "Cine-i acolo?" ne mai apasă, ori barem ne mai vizitează ca reflecție acum? Ce simte lectorul post-modern, post-structuralist, post-neoexpresionism, carevasăzică post- a toate, stăpân al tuturor celor deja scrise, publicate, gândite, clasificate, canonizate, inventate, filmate, documentate, în momentul în care lumea se schimbă fără avertismente radicale, iar el se ghicește în postura unei cantități neglijabile a vremurilor pe care le consumă volens-nolens ori care, mai degrabă, îl îngurgitează zilnic? Câte măști, c-or fi ele ale nebuniei sau ale raționalului, ale compromisului ori ale convenționalului mai purtăm astăzi, în timp ce navigăm în apele tulburi ale unui real angoasant, pe care nu știm încă să-l îmblânzim, să-l domesticim, să-l supunem? Cine-i acolo ascuns în bezna de nepătruns din Hamlet? Dar mai ales cine-i acolo și ne dictează faptele, cine e autorul experiențelor noastre lăuntrice și nu numai? Ce anume este acea realitate de dincolo de uman pe care o pândește cu obstinație Hamlet? Și ce avem noi de ales, care e opțiunea noastră înaintea umbrei, înaintea cenușiului? Suntem noi dispuși să intrăm, asemenea lui Hamlet, într-un joc nebunesc pe viață și pe moarte în care ne putem pierde, însă – cu adevărat mai important! – ne putem și regăsi pe noi înșine împliniți intrinsec înmiit? Cât din întrebările beckettiene asupra rostului nostru vanitos în imediat, în cotidian și cât din paradigma camusiană a lui Mersault ne mai ștanțează în zilele acestea ale recluziunii? 

S-a opinat că Hamlet adoptă nebunia ca mască și intră în joc, încercând să schimbe oarecum aparența în esență, să-l înlocuiască pe a părea cu a fi:

"Nu, doamnă,

Nu-mi pare – este; "pare"? Nu-l cunosc.".

Monologul ne devoalează un Hamlet scindat, actând un soi de split personality ce articulează o prăpastie căscată în sine însuși, un hău între două lumi, lumi cărora eroul nu le mai aparține pe deplin, tentând un tango instabil și profund vulnerabil.

Hamlet mânuiește sforile unui joc al aparențelor în căutarea esenței, el controlează un joc al măștilor, ce își dorește ca finalitate demascarea celorlalți, re-instaurarea unor certitudini, a unor adevăruri îngropate îndărătul măștii, deconspirarea aparenței colcăitoare de minciuni, intrigi și vanități. Paradoxal, Hamlet se vrea deținătorul unui adevăr pe care nici el nu-l cunoaște pe deplin, nu-l stăpânește dintru bun început, ci doar îl bănuiește și-n consecință îl moșește pas cu pas; în acest sens, aventura sa e consumată tocmai în spatele acestei măști, masca tachinării, pipăirii, orbecăirii după și înspre adevăr. E deja un fapt asumat, un fel de clișeu interpretativ: Hamlet e un personaj tragic. Dar în ce anume constă, de fapt, tragedia lui: în chiar neputința lui de a palpa dureros tragicul, în demersul său de a fărâma barierele unei lumi/ ale unei existențe al cărei prizonier este, în care se simte claustrat și al cărei blestem îl respiră dureros, în incapacitatea sa de a se identifica pe sine, ca esență, ca parte armonioasă a unei lumi profund viciate, în senzația acută pe care o trăiește ca străin printre semenii săi, în tocmai misiunea sa declarată de a re-așeza lumea în ordinea firească, în bâlbâiala sa continuă și astfel în handicapul său de a opta radical între a fi și a nu fi, ori mai degrabă în nevoia sa lăuntrică de a-și armoniza extremele, Animus și Anima, astfel încât să-și atingă chintesența?

De-a lungul întregii piese, Hamlet își consumă energiile construind strategii prin care a părea să fie înlocuit de a fi. El nu doar că simte, ci știe că prin uciderea tatălui său ceva fundamental s-a zdruncinat în firea lucrurilor și își asumă rolul de maestru păpușar, de arhitect în restabilirea ordinii,  similar eroilor antici. Dar oare tot acest haos nu a fost el instituit cu unicul scop de a-l momi pe Hamlet în joc?

În această logică oarecum contorsionată, episodul apariției duhului desmnează debutul jocului dulce-acrișor între a părea și a fi. Pentru toate celelalte personaje ale piesei, duhul e o umbră, o părere; pentru Hamlet, duhul reprezintă fără doar și poate o esență convertită de mentalul său în real, în palpabil, în concret.

Dacă e să-l introducem pe Freud în ecuația acestei retorici interogative, l-am proiecta pe Hamlet ca pion al unui balans între a fi, care la nivel de subconștient se traduce prin tendința noastră spre eros, pe de o parte și a nu fi, care din aceeași perspectivă psih-analitică se tălmăcește în tendința noastră spre tanatos, pe de altă parte; altfel spus: două forțe primordiale opuse își măsoară încrâncenat puterile, înclinând balanța când înspre iubire, conotată pozitiv, cumulând valențe de progresie, de acumulare afectivă și nu numai, când înspre moarte, conotată negativ, magnetizând valențe distructive, maladive, încărcate de angoase și traume. 

Așadar, câți dintre noi, acești străini ai propriei noastre lumi (în speță interioare!), ne recunoaștem azi în frământările lui Hamlet? Câți dintre noi spargem oglinzi deformate, eronate, căutându-ne realmente pe noi în cioburi, dezbrăcați de măști, compromisuri și convenții, preferându-ne goi-goluți, autentici, în locul perspectivei și, implicit etichetei date nouă de cel de-al treilea personaj – gura lumii?

Câți dintre noi suntem un noi autentic, compus din euri substanțiale, fiecare gestionându-și crizele, fricile și slăbiciunile într-un mod onest, verosimil, fără a conta aparența, ci doar esența? Cât de hamletieni mai suntem ori acceptăm c-am fi?