Am scris la ultima ieșire lungă, când încă părea că e bine, un poem numit Ultimul fel de frumusețe. El începe așa: 

"e ora la care părinții ne-nchid în case

și rămânem în case.

cum e să fii iubit

într-o fotografie

ștearsă,

dimineața să vezi

viața pe care ai luat-o cu împrumut

în marsupiul tău

de femeie mândră

spartă

ca pe-o ulcică de lut?

fiecare obiect e parte monolit,

parte pânză de paianjen,

am visat că rămăsese un singur fel de

frumusețe,

ultimul fel: a picioarelor de sticlă

pe care se sprijină jucării; a pânzelor

de păianjen, a oamenilor.

dar câte sunt reperele astea duioase?

cine-și bea cafeaua

din căușul palmei, cine coboară

într-o fântână părăsită

ca să renască sclav, eroul meu periferic din basm,

și cum îi găseam

virtuți de mentor

antagonistului?"

(...)

Această criză epidemiologică m-a prins pe picior de plecare. Nu-mi mai doresc să fiu profesoară în școli de stat, nu-mi place, spuneam tuturor. Mă simt abandonată, mă simt hăituită, dau același examen an de an, trăiesc în Ziua Cârtiței. Nu vreau să mă conectez cu nimeni, nu am construit relații, am livrat conținuturi și da, pot să le livrez în continuare, impersonal, pe platforme special create, dar nu vreau să văd cine ce mai face, nu vreau să educ, să fac un bine rasei.

Cumva, toate lucrurile au complotat, de-a lungul acestui an, pe care, din obișnuință, îl calculez în luni școlare, împotriva mea ca individ inerțial. Am răcit mai des și în momente mai stranii decât se întâmplase în anii anteriori, am avut timp să mă retrag în scoica părăginită a cuiva care mi-aș fi dorit să devin și să mă întreb: "asta sunt eu?". Cine adică? O femeie de treizeci și unu de ani care se ceartă stupid cu niște creaturi de șaisprezece? Care nu mai vede în fața ei oameni, ci statistici? Care gonește contracronometru prin teste scrise agramat și ia seama să nu supere pe X și pe Y? Căreia i se spune, "trece-i pe toți, ce, nu știi când o iei pe un drum lăturalnic, într-o noapte de vară, și ești singură"? 

De la distanța acestor pauze-refugiu, mă vedeam, de fapt, prinsă în menghina unei relații abuzive, prima de acest fel, una pentru care nu există numere de urgență ori linii la capătul cărora să găsești fie și un robot mimând empatia: relația cu cea care ar trebui să fiu și nu sunt.

Așa că îmi prinde bine izolarea. Își continuă procesul, eroziunea. Sper că sparge roca falsă (betonul armat?) și că vor țâșni pâraie cu un alt soi de energie. Iar dacă asta e o iluzie, o las să fie.

Nu mă deranjează nici profeția că mintea livrează, în toiul chinului și al durerii, scenarii compensatorii, mici paradisuri deghizate în insule de normalitate ușor trandafirie. Acceptă-i darurile! Las-o să fie.

Am așteptat un cutremur. O zdruncinătură. Dar acum stau pe muchie și mă gândesc la toți cei pe care zdruncinăturile i-au reinventat și chiar mai des la cei cărora zdruncinăturile le-au distrus viața. "Care dintre tâlhari voi fi?", mă întreb, cu un vers al lui Robert Șerban. Extrag, de fapt, resurse din literatură și din lumea pe care o cunosc mai puțin "la pas" și mai mult din proiecții livrești. 

Mă gândesc des la cum ar fi arătat confuzia mea de adult după o criză reală (o zdruncinătură), după 1989. Cu siguranță, incapabilă de speculă, onestă până la ultima mostră de ADN prelevată de pe clanța ușii unei case părăsite-n grabă, aș fi fost frunză purtată prin școli, instituții, spații nenorocoase. Ca acum. Mai mult decât acum. Dar literatura mea ar fi fost și mai furioasă, verbele mele și mai tăioase, oasele ar fi străpuns, non-apologetic, straturi de haine, iar din indolența studiată a cuiva "mulțumit" ar fi ieșit ori o superputere, ori o super frustrare.

Scenariul se scrie chiar acum și privesc cu atenție. Fără îngrijorare. Îngrijorarea e a liderilor instaurați facil, nu a celor care au mai pierdut. 

Trăiesc deci confuzia mea de adult, într-o eră veche, lacomă care își încheie socotelile cu fiecare. Acesta e adevăratul an nou, ne așteaptă proiectele, englezism detestat: rezoluțiile.

Câți au scris vreodată pe lista lor de reușite vanitoase "am supraviețuit"? Uite că mintea va forța mâna să scrie: "am fost bine". Ăsta e  visul de la capătul acestui mic-mare tur de forță (eu nu-l resimt ca pe un coșmar): să ne uităm în jur și să ne (mai) recunoaștem. În aceleași carcase. 

Doar că noi, ăștia vechi, egourile de sub carcase, nu ar trebui să supraviețuim. Trăiam, oricum, intubați: branșați la mecanisme de produs plăcere. Nu ar trebui să ne ținem pumnii să reușim: să mergem în vacanța aia, să cumpărăm lucrul ăla, să mai facem un credit. Visez un restart. O simbolică exterminare. The years of struggle will strike us as the most beautiful. Tot învăț asta. Continui să învăț.

Istoricii ne recomandă să ținem jurnale. Să dăm materiale viitoarelor biografii. Și toată lumea e entuziastă de ipostaza biografului. Să scriem. Să producem, instant, nostalgii. În poze vechi și în posturi noi. Ne etalăm albumele, antichitățile: asta făceam, asta îmi plăcea. Doar că eu scriu poezie, nu autobiografie. Extrag ultimele intrări din Inkpad:

"Să ai febră înainte de a avea cu adevărat febră", "Viața și opera ta nu mă privesc/ chiar dacă pereții-s subțiri și prin ei te aud narând/ o poveste din care lipsesc/ o inimă care bate neregulat/ prezența ta de stafie pe care o pândesc/ intrând pe uși pe care nu le-am deschis niciodată", "am mutat/ în offline/ și jocurile noastre fatidice;/ ars de viu sau îngropat?/ sfârtecat (cum?) de un utilaj sau înecat? Virus sau cancer?"

Am la ce lucra. 

Anul trecut am umblat mult pe jos. Acum umblu mult înăuntru. Tot pe jos, pe un traseu complicat. Înainte de ceea ce eu trăiesc și numesc "lock down" (de două săptămâni ies doar în jurul blocului, pe un teren viran, cu cei doi câini ai mei, traversez la chioșc), începusem un proiect de "reconstituit" plimbări pe care frica sau comoditatea nu le-au dus până la capăt, pe Google Street View. Preocuparea unui inadaptat, a unui invalid? - mă întrebam. Am luat acum cu toții costumele inadaptaților, invalizilor, dispare frica de "missing out". Le continui. Staționez în fața unui loc-cheie, edificiu, bloc de locuințe, școală în care învățau copii din cartiere rău-famate, privesc, desenez. Am dat fuga spre turnul din Micro 6 în care am urcat, cândva, într-una dintre zilele anonime dinaintea educației mele instituționalizate, cu tata. Vizita a rămas cu mine din mai multe motive: am mers pentru prima dată cu un ascensor (o cutiuță cu oglindă pătată, mușama și miros înțepător de tren), am băut, pentru prima dată, dintr-un pahar greu, de coniac, Cola (sau Pepsi?) cu gheață, n-am fost personaj central, am înțeles prea multe deodată, fără să fi înțeles nimic. Bărbatul care ne-a deschis avea o blândețe și o lentoare care veneau fie din suferință, fie din asceză. Cu tata care mai degrabă a tăcut decât a vorbit. Iar eu am purtat masca timidității, nu pe cea a șotiilor. Instinctul începuse să mă-nvețe când să fiu rezervată. Am plecat de acolo cu sentimentul că m-am purtat impecabil.

În lift, ne-a însoțit și domnul înalt și tăcut, iar coborârea a fost ca o mică vacanță, râdeam împreună ca și cum, la ieșire, ne-ar fi așteptat nu aerul gudronat al Hunedoarei, ci o pârtie de schi (ce știam eu despre pârtiile de schi?).

Am aflat apoi că acest om, pe care mult timp l-am confundat cu unul, oricare, dintre prietenii asertivi și calmi ai familiei mele, a murit la scurt timp după ce am fost noi în casa lui. Vizita noastră a fost o vizită de rămas-bun, de aici și tăcerea. În fața acestui bloc curgea un pârâiaș înghețat din Acheronul cel de netrecut. Iar la etajul șapte, în chicinetă, dar ca-ntr-un chihlimbar verde, paharul de Cola fuzionează cu impresia retrospectivă că în jurul acestui om se adunau deja larve de muscă, cohortele spiritului invictus, niciodată supus rețelei de carne (organe, grăsime și mușchi).

Mașina Google a captat acest bloc (o fi fost, de fapt, altul?) într-o zi de iulie, fierbinte, cu siguranță. Îl schițez în negru și galben. Îl ascund după smârcuri și spirale, cum disimulate sunt, în general, amintirile. Melancolia asta se va întinde, rapid, după câteva săptămâni a-sociale, peste toate lucrurile privite și inventariate cu tandrețe de mașinuța Google, de omulețul lui galben și resemnat care călătorește pe străzi pustii, cu scop pur ilustrativ. 

Poemele sunt jurnalele mele, felul meu de-a păcăli dorul după acolo și dorul după atunci, înainte să fie dor, cât e doar o privire preocupată. O amintire despre cum, într-o viață cât o seară (de luni?, de vineri?), am intrat la niște noi vechi & bolnavi ca într-o ambră și ne-am privit ca pentru ultima dată. 

Privim lumea asta indiferentă și inerțială cu ochi egoiști, sper, pentru ultima dată. 

Simțurile (unealtă & armă) se ascut. 

 Iar nostalgia va fi (este deja) ce a fost mai demult.