Harold Bloom, acel munte de prejudecăți misogine și de autoritate epistemică autoasumată în teoria literaturii din ultima jumătate de secol, îl considera pe Hamlet, alături, poate, doar de Falstaff (sublimul din Henry IV, nu caricatura din The Merry Wives of Windsor), drept expresia absolută a geniului uman, treapta supremă la care poate accede antropicul shakespearean.

Ca exemplu tipic de opera aperta, cum i-ar fi spus Umberto Eco, cea mai celebră dintre marile tragedii ale lui Shakespeare a suscitat interminabile comentarii hermeneutice savante (îmi vin în minte cu pregnanță cele psihanalitice, de la Freud la Lacan), însă, cu permisiunea dumneavoastră, voi încerca să-i adaug, în rândurile următoare, unul inedit, chiar dacă scandalos la o privire superficială.

Într-un dialog elementar, însă fertil purtat recent cu Doina Ruști, distinsa prozatoare îmi sugera, cu subtilitatea știută, că amenințarea fantomei bătrânului rege, tatăl asasinat al înneguratului prinț danez, poate fi comparată cu provocarea actualului coronavirus, care bântuie, impenitent, o lume refeudalizată și zăvorâtă în propriile locuințe, ca troglodiții de odinioară, refugiați în peșteri în urma unui pericol potent, dar invizibil.

Îndrăznesc să afirm că, în mica grilă pe care doar o schițez cu modestie, Hamlet este, de fapt, adevărata amenințare asupra unui univers precar, micșorat de obstinația cu care ființele care-l populează își urmăresc interesele meschine cu linearitate comportamentală previzibilă, în absența remușcărilor și chiar a patosului.

Această lume subîntinsă de utilitarism machiavelic și ieșită din matcă odată cu timpul care o năruie nu mai poate accepta dreptatea ori virtutea decât în termenii unei diferențe negative. Hamlet este patogenul și de aceea, inevitabil, el trebuie să moară: în vreme ce idealismul etic îl galvanizează în acțiune, reflecția filosofică împletită cu pesimismul de sorginte stoică îl condamnă la paralizie în concret și la amânarea indefinită a gestului non-negociabil și liber de oscilație. 

Cumva, tocmai această complexitate exasperantă care înflorește, actanțial, în chip baroc este cea care le produce anxietate și chiar teamă antagoniștilor săi aflați cu picioarele pe pământ și incapabili de aceea să-i înțeleagă mobilurile morale.

Într-un fel sau altul, ei pier cu toții atinși de virusul idealismului hamletian: Claudius și Gertrude mor otrăviți de vinul destinat prințului, Ofelia se sinucide fiindcă devine conștientă că o mașină morală nu poate iubi, Polonius este omorât accidental de Hamlet însuși, iar Rosenkranz și Guildenstern sunt condamnați la moarte de chiar mesajul pe care-l poartă din partea răzbunătorului princiar.

Ca orice virus etic, indiferent la consecințe, dar posedat de puterea zeiței Dike, Hamlet își distruge toți adversarii și, în cele din urmă, după ce elimină toate conștiințele pe care le poate contamina cu simțul său de justiție revanșardă, se elimină și pe sine.

Numai un patogen este orb la propria supraviețuire și trebuie să se stingă odată cu gazda.