În Cartea râsului și a uitării, Milan Kundera aduce în discuție un termen tare, specific cehilor, intraductibil într-o manieră exactă: litost. El este definit de scriitor drept "o stare chinuitoare, născută din spectacolul propriei noastre mizerii, descoperită pe neașteptate".

Potrivit lui Kundera, descoperirea este urmată de dorința imperativă de răzbunare.

Și mai adaugă Kundera: "... istoria Cehiei este istoria litost-ei".

Semantizată negativ, căci cumulează neputință și orgoliu rănit, i se poate găsi, cred, cel puțin o dimensiune pozitivă: conștientizarea propriei mizerii, chiar accidental revelată, ar putea fi primul pas spre luciditate, iar de aici ar putea începe reconstrucția de sine.

Dincolo de istoria Cehiei despre care sunt convins că s-ar găsi suficient de mulți intelectuali cehi care să-l contrazică pe Kundera și despre care nu putem noi să dăm un verdict, mă interesează aici mai degrabă universalitatea acestui concept, a acestei stări care nu știu dacă face parte din ethosul unui singur popor (dacă așa ceva chiar acceptăm că există) sau dimpotrivă, este o atitudine pe care o putem extrapola fără probleme.

Nu știu dacă i se poate aplica întregului spațiu est-european – probabil că nu –, dar am senzația că cel puțin românilor, în multe momente, li se potrivește acest concept, e o stare pe care o cunoaștem, mai ales când dintr-un fals discurs triumfalist abstract cădem, după contactul cu spinii realității, în exact această combinație de stupefacție și frustrare. Descoperim atunci nu doar mizeria în care ne aflăm, pe care, de fapt, o știam sau măcar anticipam, dar ne era mai ușor să ne prefacem că nu o observăm și să întoarcem capul în altă parte, ci chiar faptul că ea nu este doar una contextuală, ci și una organică, sistemică...

Iar cea mai recentă ocazie pentru activarea acestei stări este criza provocată de pandemia care afectează deja întreaga societate umană. Nu doar că ea a scos la lumină insuficiențe și dezechilibre, carențe majore de funcționare și de relaționare, absurditatea unei gândiri axate pe profit, tare, inerente capitalismului și prezente peste tot, dar mai ales a revelat cât de aproape suntem de varianta autohtonă a litost-ei: nu numai că, stupefiați de iminența dezastrului, dăm vina pe oricine ne vine la îndemână, de la pronia cerească la medici, dar suntem incapabili de o analiză lucidă, rațională, iar incapacitatea de a acționa la timp ne frustrează și cere degrabă să cadă capete.

Iar "capul lui Moțoc" este pregătit oricând să pice...

De aceea sunt sceptic că, atunci când va trece criza, vom reuși să facem acel pas spre luciditate și autoscopie, despre care aminteam la început. Mai degrabă vom prefera să ne scufundăm într-o magmă informă de frustrare, vendete absurde și coregrafie superfluă - toate terminate în obșteasca uitare, cel puțin până la o nouă criză.