Sfârșitul lui august, 1813. E.T.A. Hoffmann, aflat din aprilie în Dresda sub ocupație napoleoniană, este aruncat în plină oroare a războiului: urmărește prin binoclu asaltul trupelor coaliției ruso-prusace în scopul eliberării orașului, ce se soldează cu aproape 50.000 de morți, vizitează câmpul de bătălie pe care zac munți de cadavre și răniți, este martorul foametei, molimilor și bombardamentelor care pustiesc orașul în lunile de asediu, până când francezii capitulează pe 10 noiembrie.

Hăituit de realitatea care devenise insuportabilă, Hoffmann începe să lucreze la povestirea Urciorul de aur, una dintre cele mai renumite opere din literatura germană, o meta-narațiune manifest a romantismului care impune și unul dintre simbolurile cele mai pregnante, alături de floarea albastră a lui Novalis, ale căutării împlinirii de sine în absolut, ale "vieții în poezie" – evident, chiar obiectul magic prezent în titlu.

Nimic din ce apare în basm nu trimite la condițiile istorice devastatoare în care a fost pus pe hârtie (în doar patru luni). De altfel, puțini dintre cititorii entuziasmați cunosc aceste amănunte ale întunecatei sale geneze, deși cu toții am discutat și discutăm cu înflăcărare despre motivul dublului, lumea speculară, simbolul șarpelui, mitul Atlantidei, triumful imaginației creatoare etc.

Decenii de-a rândul, dominația (post)structuralismului a făcut ca interesul pentru condițiile socio-istorice ale genezei să fie absent și din abordarea de specialitate. W.G. Sebald povestește în volumul de interviuri Emergența memoriei cum, în anii ‘60, studia la facultate Urciorul de aur din perspectivă pur filologică, fără absolut nici un fel de referință extratextuală.

Este vorba la Hoffmann, așa cum s-a spus, de o completă fugă de realitate? Scriitura cu efect terapeutic, ca singură metodă de supraviețuire? Mărturii din scrisori și jurnal par să arate că tocmai confruntarea cu această realitate teribilă a precarității existențiale în timpul războaielor napoleoniene este cea care l-a transformat în scriitor:

"Nicicând nu m-a atras atât de mult scrisul ca în aceste vremuri întunecate, nefaste, în care încerci de la o zi la alta să-ți salvezi viața și devii conștient că trebuie să te bucuri de ea – este ca și cum mi s-ar deschide un ținut minunat, care izvorăște din mine și, prinzând formă, mă îndepărtează de presiunea exteriorului"

Scrisoare către editorul său, 19 august 1813.  

Este exagerat să fac comparații cu ceea ce trăiesc acum? Cu siguranță da, și totuși… Afară armata este pe străzi, oamenii mor, inamicul este peste tot – discursul metaforizant din sfera războiului ne-a cuprins pe toți, "suntem în război" este noul strigăt de ordine, deși Macron a fost acuzat de sentimentalism ieftin când a transformat această simplă, îngrozitoare formulă în leitmotiv al cuvântării sale către națiune (cu siguranță cineva din Siria ar gândi altfel, dar pentru noi, răsfățații din țările mai mult sau mai puțin dezvoltate, a nu putea ieși la cafea reprezintă deja o stare de asediu). 

Mă gândesc la importanța, în lumea hoffmanniană, a ceea ce Freud a denumit das Unheimliche – un cuvânt greu de tradus, "straniu", spune, în română, prea puțin… Este ceea ce îți produce neliniște, groază, tocmai pentru că vine din sfera familiarului. Lumea noastră, iată, a fost propulsată peste noapte în unheimlich: te uiți în jur cu fiori de spaimă, dușmanul se poate ascunde oriunde, unheimlich au devenit obiectele cele mai banale, telefonul, clanța de la ușă, cheile de la mașină, unheimlich sunt ceilalți, totul. Iar de când cu izolarea impusă la domiciliu, căminul însuși (Heim), adică ceea ce ar trebui să fie locul în care te simți bine, protejat, începe pentru mulți să se transforme, printr-o ironică întorsătură a sorții, din cauza anxietății și a depresiei, în inversul său, adică: un-heimlich.

Într-o fereastră a browserului am deschis mailul unui prieten, un poet american. Printr-o coincidență hoffmanniană, citesc următoarele rânduri:

"Corectez ultima variantă a volumului de poezii, înainte de a da ok-ul pentru publicare… și cred că este o carte bună, o să-ți placă, sunt sigur… dar e un sentiment de tristețe și apăsare că o carte de poezie poate fi importantă când toată această nebunie se întâmplă în lume… însă e greșit să simți asta, nu? Trebuie să rezistăm în fața nebuniei tocmai pentru a putea trăi, apoi, într-o lume în care poeziile să conteze".