Bârfă, zvon, secret, conspirație, flirt: tot atâtea fenomene care incită, suscită și excită. O categorie eterogenă de fenomene subterane, informale și periculoase, între care există certe asemănări de familie. Fiecare dintre acestea se înfiripă în intersectările sociabilității umane, speculează informalitatea comunicării interpersonale și îi angajează pe protagoniștii care le practică în relații încâlcite de complicitate. Toate derivă din intersectarea unor nevoi fundamental umane: cea de cunoaștere a realității înconjurătoare, cea de exteriorizare a subiectivității prin comunicare interpersonală și cea de împărtășire socială (a sinelui, în cazul secretului, a secretelor altora, în cazul bârfei sau a secretelor puterii, în cazul conspirației).

Însă niciunul dintre acestea nu este mai repudiat decât bârfirea. În istoria infamiei umane, bârfa ocupă un loc de onoare. Cu greu poate fi găsită o altă activitate care să releve într-o manieră mai ostentativă ipocrizia structurală a condiției umane: ca practică discursivă a vieții cotidiene, nimic nu este mai banal și mai frecventat decât bârfirea. Ne bârfim apropiații (membrii ai familiei și prieteni) cu pasiunea intimității, iar pe colegii de muncă îi bârfim cu patima invidiei profesionale. Din ce în ce mai mult, ne bârfim și "distanții" sociali: terții absenți din triada bârfirii devin tot mai adesea celebritățile mediatice, vedetele mondene și personalitățile publice pe care le urmărim la canalele de televizor și pe rețelele sociale virtuale.

Pe de altă parte, puține lucruri au atras un oprobriu moral cu o mai mare vehemență condamnativă decât bârfirea. Teologiile creștină, iudaică și islamică împărtășesc un ecumenism al vituperării împotriva aceluiași păcat al limbii. Filosofia – de la Socrate și Aristotel până la Søren Kierkegaard și Martin Heidegger (pentru a ne rezuma doar la câțiva dintre cei mai iluștri reprezentanți ai gândirii occidentale) – s-a întrecut în a pronunța sentințe apodictice împotriva bârfirii. Modelat de aceste tradiții intelectuale, simțul comun nu poate decât să subscrie necritic în a (des)considera bârfirea ca o activitate ingrată.

Mundanul bârfelii, informalitatea acestei practici discursive și ancorarea ei în profanitatea vieții cotidiene îi ascund calitățile sale transcendente. Bârfa transcende banalitatea vieții de zi cu zi, în chipuri nebănuite. În primul rând, bârfa este un prilej de epifanii sociale: dintr-o perspectivă hedonică, puține lucruri întrec plăcerea vinovată de a-ți bârfi semenii. Bârfa este, din acest punct de vedere, un deliciu prozaic al vieții cotidiene. Jovială, ludică și frivolă, bârfa constituie în egală măsură o sursă ieftină și democratică de divertisment social.

Pe de altă parte, există o seriozitate a bârfelii, atunci când predomină tonul evaluativ. Din acest punct de vedere, bârfa transgresează categoriile morale: deși condamnată ca imorală, bârfa izvorăște, în fapt, tocmai din conștiința morală a oamenilor. Oamenii bârfesc, cel mai adesea, dintr-o revoltă morală, provocați de o acțiune ultragioasă. Recurg la bârfire pentru a condamna indirect un comportament disonant în raport cu valorile și normele sociale acceptate în cadrul comunității. Ca expresie verbală a conștiinței morale, bârfa articulează sistemul axiologico-normativ al societății, întărește consensul asupra limitelor permisibilului comportamental și funcționează ca un instrument informal – și cu atât mai eficient – de control social.

Desigur, nu orice formă de bârfire este morală și nici acceptabilă social. Virtuțile sociale ale bârfelii se opresc acolo unde bârfa devine un mijloc de ventilare a minciunilor despre alții și când este întrebuințată în mod deliberat ca un instrument de distrugere reputațională. Din punctul de vedere al unei etici a bârfirii, se impune trasarea unei linii de demarcație care să separe "bârfa bună" de "bârfa rea": cea dintâi – bârfa bună – ar fi cea care constă în evaluări morale negative la adresa unui terț absent, cea care derivă din simțul moral și e propulsată cel puțin de o intenție de veracitate, dacă nu se bazează în întregime pe relatarea adevărului despre persoanele bârfite; cea din urmă – bârfa rea – este o armă de discreditare și coincide cu calomnia și defăimarea, ceea ce o face nu doar imposibil de apărat, ci și, în anumite sisteme legale, incriminabilă juridic.