Durerea de spate apăruse din nou, precum o multitudine de cuie care încercau să pătrundă cât mai adânc în coloana vertebrală. La început se insinuase discret, aproape imperceptibil, era mai mult ca o stare de agitație, se trezise pentru că undeva, în exterior, departe, exista o nepotrivire, ceva era în locul nepotrivit. Apoi, disconfortul se transformase într-o durere suportabilă, credea că e din vina poziției necorespunzătoare, trecuseră deja 3 ani de când își impusese dormitul pe spate. Una dintre recomandările medicului, dar, cumva, pentru ea era încă o regulă pe care o putea respecta. Un alt element care i-ar fi pus viața în ordine, față de care trebuia să manifeste respect. Datorită necesității respectării unei poziții pe toată durata somnului, simțea că a învins un dat natural, era mai presus de natură, iar asta contribuia la definitivarea algoritmului existenței sale. Începuse numărătoarea în gând, urma propriul ritual: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Încerca să facă abstracție, dar nu reușea, la fiecare cifră în parte durerea devenea din ce în ce mai mare.

Nu știa de ce îi produce atât de multă plăcere să știe că totul este aranjat, ordonat, că fiecare element în parte din existența ei (și a celorlalți), își urmează la infinit cursul prestabilit. Apoi, treptat, durerea își cerea dreptul la identitate. Mintea ei trebuia să confirme că se află acolo și îi influența, fie că își dorea sau nu, viața, pătrunsese până în adâncul măduvei și gândurilor sale, atinsese punctul în care se concentra numai asupra ei, toată energia gravita în jurul intensității crescânde, gândul forma volute în funcție de sincopele durerii, de ritmul acela atipic, în care toate mișcările celulelor se armonizaseră, în care bătăile inimii se integraseră și ele, corpul urma logica unei forțe pe care nu o putea controla. Apoi, din nou, numărătoarea 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10.

În cele din urmă s-a ridicat, sub ea erau doar câteva cearșafuri, probabil că o deranjase ceva în timpul somnului, altfel nu putea înțelege cum de dormise într-o poziție atât de ciudată, contorsionată. Deși pornise o întreagă analiză, și-a dat seama destul de repede că durerea nu putea fi cauzată de poziția ciudată în care dormise. Asta pentru că, imediat după ce s-a ridicat, dispăruse complet, de parcă nu fusese niciodată acolo. Trăirea acelei dureri începea să fie un fel de mesaj, cineva sau ceva îi spusese, ba nu, îi impusese să se ridice. Cu gustul amărui al acelei treziri, a început să se agațe mai mult de realitate, a numărat liniile din modelul grafic al parchetului, a șters fiecare dintre cele zece cărți pe care le avea. Apoi, treptat, și-a amintit tot ceea ce simțea să facă zilnic, după ce a repetat de 10 ori data zilei în care se trezise, verificase de 5 ori cât este ceasul, încercând să se sincronizeze, ca o dată la 1 minut să privească acele ceasornicului, a început să își pregătească micul dejun, dar asta numai după ce și-a verificat încă o dată durerea. Încerca să vadă dacă mai era sau nu acolo, dacă mai avea aceeași voință de a acapara întregul corp, însă nu părea să se mai facă simțită. Atingea fiecare vertebră în parte, apăsa, scormonea, interoga, dar nu, absolut Nimic.

Pentru prima dată, dintr-o nebănuită neatenție, uitase să-și numere mișcările, a încercat cu greu să revadă în minte toate mișcările făcute, le aproximase probabil, dar tot 10 păreau să fi fost. A făcut mai multe exerciții, mai multe încercări de redescoperire a durerii, atingea locurile unde simțise mai devreme durerea, dar nu mai era nimic acolo, s-a așezat din nou pe podea, s-a pus în toate pozițiile posibile, dar nu, nimic, pur și simplu corpul său răspundea ca oricare alt corp tânăr lipsit de vreo boală, cel puțin dacă excludea traumatismul de care se îngrijea. De data aceasta a numărat mișcările în seturi de câte 10. După toate investigațiile, și-a amintit de accident; orice ar fi făcut, indiferent de câte lucruri număra, gândul rămânea tot acolo, lega acum durerea aceea stranie de accident. Trebuia să se ducă din nou la medic, să îi povestească despre scena aceasta de trezire, în care corpul ei începea să nu o mai asculte.

Dimineața era destul de rece pentru perioada aceea din an, dar nu o deranja, răcoarea o învăluia într-un mod plăcut, de parcă undeva, la un nivel subatomic, începea să se integreze într-o lume nouă. Adulmeca începutul de zi, asculta totul și integra în propria schemă existențială. Pe stradă nu erau foarte mulți oameni, în ciuda obsesiei de a fi conectată la tot ceea ce făcea parte din realitatea ei imediată, nu reținuse chipurile oamenilor din stația de autobuz, care în mod sigur erau aceiași. Trecea indiferentă, numărând în gând pașii până la zece, reluând apoi din nou numărătoarea de la unu, timp în care-și mișca în buzunare degetele ritmic, în ton cu numărarea pașilor făcuți. Astăzi ceva era diferit, toți cei care așteptau alături de ea aveau ceva familiar. Dacă ar fi fost mai atentă, probabil ar fi ajuns la concluzia că fiecare chip în parte urma un pattern. Absolut toți oamenii, la un anumit nivel, păstrau aceeași distanță. Toți aveau aceeași distanță între ochi, aceeași lungime a sprâncenelor, același volum al buzelor, pentru că totul era dimensionat în funcție de chipul ei.

În autobuz avea câteva locuri în care prefera să se așeze, se gândise de mai multe ori la stranietatea micilor noastre alegeri. Într-o zi, s-a așezat într-un loc în care nu putea intui nimeni că s-ar fi așezat. Decizia luată o surprinsese și pe ea (mai ales pe ea sau numai pe ea), abaterea de la normă o uimise atât de tare, încât se rușinase, s-a ridicat calm, convinsă că urma să coboare, asumându-și că asta își dorea. Pur și simplu nu ar fi putut continua, se înroșise la față, simțea cum o ard obrajii. Acum găsise libere toate acele locuri unde se obișnuise să stea, îl alese pe cel mai potrivit firii sale. Citise undeva că totul spune ceva despre noi, mai ales poziția locurilor pe care le alegem într-o încăpere. Stătea cumva în spatele șoferului, spate în spate cu el, cu fața spre ușa din mijloc a mașinii, astfel încât să vadă toți călătorii care se urcau sau coborau. Numai așa avea controlul vizual asupra lor, singurul scop era de a nu fi cumva surprinsă de prezența cuiva.

Pe drum numărase copacii, din nou din zece în zece. Ajunsă la spital, urmări cu privirea câteva mașini pe care le numărase, erau zece. Cumva, inobservabil de o minte nepregătită, descoperise din copilărie, în grădina bunicii sale, că lumea urmează câteva mișcări simple, un algoritm cât se poate de simplu, 010010010010010010100100100100100101... În grădină erau mai mulți pomi fructiferi, la fiecare 5 vișini era un cais, chiar dacă trebuia să te străduiești să observi, pentru că erau destul de depărtați unul de celălalt, ea reușise, descoperise ordinea. Nu povestise nimănui despre descoperirea făcută, simțea că în ea se ascunde ceva de nespus, ca un mare secret de care depindea întreaga viață. Dacă ar fi spus cuiva ce descoperise cu mintea ei fragedă de numai 5 ani, cu siguranță ceva s-ar fi schimbat, fără să vrea acest "ceva care s-ar fi schimbat" era un eufemism pentru ceva "rău s-ar fi petrecut".

Medicul a primit-o destul de rece, ciudat, ultima dată când se văzuseră, în urmă cu o lună, aproape că o invitase la o cafea. Era destul de tânăr și timid, își dădea seama după modul în care o privea în ochi, mereu fugitiv, dar la fiecare privire părea că se străduiește să rețină cât mai multe detalii. I-a povestit toată întâmplarea de dimineață, mai puțin partea cu număratul. Cu timpul, sondase mai mult și descoperise că nu toți oamenii au aceleași practici. Era o fericită (sau o stranie) excepție. Avea un simț anume pentru ordine, îi crescuse insesizabil un organ care percepea ordinea lumii.

A privit-o fix, fără pic de jenă, distant, profesional și i-a cerut fișa medicală, orice lucru prin care putea afla mai multe despre afecțiunea sau problema medicală. Nici ea nu mai știa cum se exprimase, ciudat, pentru că, în anii petrecuți în spital, învățase toți termenii medicali. "Precaută" din fire, cum auzea un termen, îl reținea, chiar dacă avea sau nu legătură cu problema ei de sănătate. A început să îi spună că e absurd să ceară niște foi pe care se aflau doar recomandările și diagnosticele date de el. În schimb, medicul i-a răspuns că nu știe despre ce vorbește. Atunci i-a povestit despre accident, marele și tragicul accident auto. Cel care marcase istoria țării și a accidentelor de mașină, supraviețuise ca prin miracol.

După ce a plecat de la medic, a început să caute știri, informații, orice legat de evenimentul tragic, în urma căruia supraviețuise doar ea, acest tânăr geniu, dar, pe oriunde căuta, nu găsea nicio mențiune despre accident. Nu avea pe cine întreba, nu avea la cine apela, toate cunoștințele sale pieriseră, membrii familiei ei muriseră cu mulți ani în urmă, fusese obligată să își poarte de grijă de la vârsta de 17 ani. Se descurcase destul de bine, obținuse un post în marea corporație care conducea de mai multe decenii statul.

Era pentru prima dată în istoria corporației când era angajată o femeie în sectorul "conștiințelor mature pentru IA". Contribuțiile sale în domeniu erau considerabile, exista un manual școlar după care se preda materia "Modalități de formare a conștiințelor responsabile, morale și empatice pentru IA", unde numele ei apărea de mai multe ori. Era considerată un geniu tânăr care "avea revelația deceniului". Până la ea, nimeni nu ținuse cont de faptul că orice IA atât de avansată va avea la un moment dat capacitatea de-a sesiza că este "prea tânără" să aibă "înțelepciunea" de a înțelege și îndruma pe toată lumea.

Căutase mult, câteva zile la rând, dar nu găsise nimic despre niciun accident auto, de parcă nu existase niciodată. Pentru următoarele săptămâni își luase de lucru acasă, se gândea obsesiv la tot ce îi spuse medicul, nu putea să înțeleagă cum un eveniment care schimbase radical lumea în care trăia fusese pur și simplu șters din conștiința celorlalți. Trebuia să se întoarcă la spital, trebuia să îi spună din nou medicului, trebuia să își amintească. Ajunse după-amiaza, de obicei atunci era liber, reținuse și de data aceasta mersul lucrurilor, avusese la dispoziție ani de zile în care să învețe.

Surprinzător, dar realitatea îi juca din nou feste, curtea spitalului era plină, un vacarm al sirenelor de ambulanță înghițea toate celelalte sunete. Ceva era ciudat, nu înțelegea de unde toată agitația aia, era clar că "ceva rău se întâmplase". Deși nu primise nicio avertizare. Absorbită de toată tevatura, aproape teleghidată, se apropie de una dintre ambulanțe. Într-o fracțiune de secundă a văzut fața victimei, avea ceva familiar, nu putea să spună sigur ce, emana o energie aparte, o țintuise printr-o forță nebănuită în locul acela. Rămase pe loc, nu părea că, paradoxal, în toată agitația aceea, ar încurca, mai privi spre victimă și atunci înțelese, fața victimei îi era cea mai cunoscută dintre toate, era ea. I se impregnase pe retină chipul pe care îl studia înainte de culcare câte zece minute în șir.

Apoi numărătoarea începuse din nou: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Avea ceva ritmic în ea, fiecare cifră în parte era însoțită de câte o durere aparte, pe care nimeni în lume nu o mai simțise. După ce numărătoarea s-a oprit, a început alta: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 din nou, fiecare cifră în parte repeta durerea pe care o adusese și la prima numărătoare. În coloana vertebrală se insinuau aceleași cuie: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Se trezise, în jur numai haos, de parcă întreg Universul își uitase propriul algoritm, de parcă își refuza propriile reguli, își aminti din nou drumul, ploaia, viteza, treptat se așeză acalmia, cumva în tot haosul ăla mintea ei începea să își perceapă propria ordine, pentru ea începuse din nou mișcarea aceea firească, ordinea pe care o descoperise în urmă cu 25 de ani, avea 5 ani, era în grădina bunicii. De atunci începuse să numere în gând: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, exact cum făcea acum.

— Am pierdut-o. Ora decesului 10:05 dimineața.

"Era pentru prima dată când vedea algoritmul, ajunsese acolo unde își propusese încă de la vârsta de 10 ani. Ieșise cu tatăl ei în parc, de data aceasta era un alt parc, drumul fusese destul de lung. Atunci văzuse clădirea marii corporații, tatăl a putut citi admirația în ochii ei, i-a spus că pot intra dacă vrea, avea acces și în afara programului. Destinul ei fusese decis. Și acum, după 20 de ani, era acolo și putea să citească scenariile pentru toate IA, ce nu putea înțelege este de ce omul ar fi creat o conștiință care să urmeze o ciclicitate lipsită de sens. Nu înțelegea la ce ar ajuta pe cineva să știe că e pe punctul să moară, ca mai apoi să se trezească viu, doar pentru a fi din nou pe punctul de a muri și când să descopere, să se trezească viu".

Yoko închise cartea și se gândea la lipsa de inspirație a autorului, într-adevăr poveștile lui S.F. aveau ceva existențialist în ele, ceva care te captiva și care te făcea să crezi că nu ți-ai pierdut timpul citindu-l și totuși, faptul că era plăcut de toată lumea nu o convingea. Ceva era stricat acolo, ceva era superficial și mult prea ușor de deslușit. Gândurile începuseră să concureze unul cu celălalt, realitatea se confunda, dar, poate din cauza poveștii, nu putea să adoarmă. Număratul o liniștea, începuse să puncteze ritmic, din degete, fiecare cifră în parte: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. La început, mușchii au început să i se destindă, apoi simțea cum fiecare în parte își făcea simțită prezența, mușchilor le-au urmat oasele, apoi totul s-a concentrat pe fiecare vertebră a coloanei. O mică jenă începuse să se facă simțită, apoi, la fiecare cifră în parte durerea se făcea din ce în ce mai simțită, când ajunse la 10, era complet trează, complet chinuită de o durere care își cerea dreptul la identitate. Era acolo și îi influența, fie că își dorea sau nu, viața, pătrunsese până în adâncul măduvei și gândurilor sale, acum se concentra doar asupra ei, la intensitatea crescândă, la sincopele ei, la ritmul acela tipic în care toate mișcările celulelor ei se armonizaseră și inima începuse să bată în ritmul impus de durere, corpul ei începea să urmeze logica unei forțe pe care nu o putea controla.