În clasele a cincea și a șasea am avut o profesoară, la început foarte cool, iar eu eram printre elevii ei preferați. Până într-o zi când intră în clasă supărată și mă ridică în picioare – ia zi, Șerban, m-ai monitorizat cât am întârziat? Nu pricepeam ce se întâmplase, nimeni nu pricepea, toți tăceam, profa nu părea că glumește. Nu după mult timp aveam să aflu că un părinte o pârâse că întârzie la ore. Și – nu știu de ce (probabil era Mercur retrograd și informația o luase razna) – profa credea că părinții mei fuseseră cu pâra. Din acel moment, fiecare oră timp de 3 luni a fost pentru mine un calvar, provenit dintr-o situație stupidă. În fiecare oră eram vinovatul de serviciu: profa nu rata nicio ocazie să mă înjosească, în pauze – profitând de slăbiciunea mea – unii dintre colegi râdeau de mine. După primul moment de perplexitate, și eu începusem să mă simt vinovată și, chiar dacă știam că ai mei n-ar fi pârât pe nimeni, să mă gândesc că totuși undeva făcusem o greșeală, poate măcar cu gândul. Drept urmare mi-era în continuu frică, o frică ce-mi învinețea unghiile, mă paraliza și mă făcea nu să mă revolt ci să accept ceea ce mi se întâmpla, ca și cum o meritam. Curaj să vorbesc cu ai mei nu prea mai aveam – frica aceea odioasă mă făcea să-i suspectez că sunt împotriva mea, mai ales în momentele în care se apropiau de mine cu blândețe și înțelegere. Frica mea funcționa după întregul manual al fricii. Cum de-ajunsesem să joc în David Copperfield?! Au fost 3 luni lungi acelea, toate resimțite ca un noiembrie jecmănit, al datornicilor eterni. Ca să nu-mi mai fie rușine cu mine, ajunsesem să-mi aplic tot felul de tehnici în stil pseudo-budist-Jedi de anulare a sinelui: dacă nu-s nimeni, nu pot fi rănită (nu gândeam chiar așa complex atunci, dar asta era ideea). Deveneam eficientă în a nu mai fi eu. Până într-o zi când un alt profesor a intrat în clasă. Happy end.